Suport de curs




старонка1/6
Дата канвертавання19.04.2016
Памер382.36 Kb.
  1   2   3   4   5   6




UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Istorie şi Filozofie
Specializarea: Managementul Securităţii în Societatea Contemporană

Disciplina: Guvernanţa Uniunii Europene



Guvernanţa Uniunii Europene
SUPORT DE CURS
ANUL I
Semestrul II

Cluj – Napoca

2012
I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator
Informaţii despre curs:

Titlul disciplinei: Guvernanţa Uniunii Europene

Codul: MP 1210

Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul I, Semestrul I

Tipul cursului: optional

Număr de credite: 6

Programarea în orar a activităţilor: conform orarului afişat la sediul facultăţii
Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator:

Curs şi seminar: Prof. univ. dr. Adrian Ivan

Nume şi titlul ştiinţific: Prof. univ. dr. Adrian Ivan

Informaţii de contact:

  • birou sala 305, etaj 3, Clădirea Centrală a UBB, Str. M.Kogălniceanu nr.1

  • e-mail: adrian_ivan2007@yahoo.com,

  • tel. 0745208190– vă rog să utilizaţi acest număr de telefon între orele 9.00-16.00


Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat la sala 305
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:

Pentru buna desfăşurare a acestui curs, participanţii trebuie să aibă cunoştinţe de bază de istoria integrării europene şi politici comunitare.


Descrierea disciplinei:

Obiectivele cursului / disciplinei:

Cursul îşi propune să analizeze conceptele specifice politicilor europene privind guvernanţa multilevel în cadrul Uniunii Europene. Masterandul va putea să utiliezeze conceptele şi teoriile care stau la baza politicilor specifice guvernanţei pe mai multe nivele. Cunoaşterea sistemului instituţional şi al mecanismelor de decizie din cadrul UE constituie elemente fundamentale pentru înţelegerea guvernanţei multi-level. Suportul de curs va oferi, de asemenea, şi analize pe studii de caz particulare.


Conţinutul disciplinei:

Disciplina se axează pe expunerea următoarelor aspecte:



Modulul I: Guvernanta in Uniunea Europeana: concepte si instrumente de lucru

Tema 1: Examinarea genealogică şi istorică a schimbărilor guvernanţei în societăţile democratice

Tema 2: Uniunea Europeana: definiţii, instituţii, principii: intre interguvernamentalism si supranationalism

Tema 3: Sistemul politic al Uniunii Europene: Instituţii, mecanisme, proceduri, agenţii, reforme instituţionale

Tema 4: Guvernanţa în Uniunea Europeană
Modulul II: Guvernanta din perspectiva extinderii UE: modele de implementare

Tema 5: Extindere şi guvernanţa Uniunii Europene: Extindere, rationalism, constructivism, “return in Europe”

Tema 6: Paradigme de gandire în integrarea europeană: functionalism, neofunctionalism, neomedievalism, federalism, constructivism

Tema 7: Multilevel governance: “new” regionalism, competiţie, actori locali şi regionali, subsidiaritate

Tema 8: Caracteristiciile guvernantei multi-nivel: Tipuri de MLG: Tip I si II Concepte : autoritati supranationale, nationale si sub-nationale, Dispersia autoritatii: verticala si orizontala

Organizarea temelor în cadrul cursului

Disciplina este structurată pe module, teme şi unităţi de curs, astfel:



Modulul I: Guvernanta in Uniunea Europeana: concepte si instrumente de lucru

Tema 1: Examinarea genealogică şi istorică a schimbărilor guvernanţei în societăţile democratice

Unitatea de curs1: Uniunea Europeană a Celor 15.

Unitatea de curs 2: Cazurile Austriei, Suediei şi Finlandei

Tema 2: Uniunea Europeana: definiţii, instituţii, principii: intre interguvernamentalism si supranationalism

Unitatea de curs1: Sistemul politic al Uniunii Europene

Unitatea de curs 2: Regiune şi regionalizare în contextul Uniunii Europene

Tema 3: Sistemul politic al Uniunii Europene: Instituţii, mecanisme, proceduri, agenţii, reforme instituţionale

Unitatea de curs1: Dezbaterile instituţionale şi evoluţia UE de la Maastricht la Amsterdam

Unitatea de curs 2: Moneda euro şi politicile comune


Tema 4: Guvernanţa în Uniunea Europeană

Unitatea de curs 1: Conceptul de guvernanţă


Modulul II: Guvernanta din perspectiva extinderii UE: modele de implementare

Tema 5: Extindere şi guvernanţa Uniunii Europene: Extindere, rationalism, constructivism, “return in Europe”

Úntate de curs 1: De la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană

Úntate de curs: În căutarea „Marii Europe“ sau „cealaltă Europă“

Tema 6: Paradigme de gandire în integrarea europeană: functionalism, neofunctionalism, neomedievalism, federalism, constructivism

Unitate de curs 1: Principalele teorii ale integrării europene contemporane

Unitate de curs 2: Federalismul european

Tema 7: Multilevel governance: “new” regionalism, competiţie, actori locali şi regionali, subsidiaritate

Unitate de curs 1: Conceptul de governance şi multi-level governance. Abordare comparativă

Unitate de curs 2: Principiile bunei guvernanţe(good governance)

Tema 8: Caracteristiciile guvernantei multi-nivel: Tipuri de MLG: Tip I si II Concepte : autoritati supranationale, nationale si sub-nationale, Dispersia autoritatii: verticala si orizontala

Unitate de curs 1: Trăsăturile modelului multi-level governance

Unitate de curs 2: Tipuri de multi-level governance
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestei discipline va presupune atât întâlniri faţă în faţă, cât şi muncă individuală. Astfel, metodele utilizate pe parcursul predării cursului sunt: expunerea teoretică, prin mijloace auditive şi vizuale; explicaţia abordărilor conceptuale; prezentarea de explicaţii alternative; răspunsuri directe la întrebările studenţilor.

În ceea ce priveşte activitatea cursanţilor, se va încuraja participarea activă a studenţilor prin problematizarea informaţiilor prezentate, implicarea în activităţi de grup, proiecte de cercetare; realizarea analizei unor situaţii concrete din domeniul resurselor umane pe baza discuţiilor libere de grup a studenţilor; studii de caz, joc de roluri, soluţii alternative.

Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a modulelor prezentate în cadrul suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea sarcinilor sugerate la finalul fiecărui modul.


Materiale bibliografice obligatorii

Documente

  1. Conclusions of Working Group I on the Principle of Subsidiarity, în CONV 286/02, Brussels, 23 september 2002(24.09), pp.1-11.

  2. Convention Bulletin, Edition 19, 13.12.2002.

  3. Convention Bulletin, Edition 20, Bruxelles, 20. 01. 2003.

  4. Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Iaşi, Editura Polirom, 2001.

  5. European Governance. A White Paper, Brussels, COM – 2001, 25.07.2001.

  6. Tratat de instituire a unui Constituţii pentru Europa, în CONV 850/03.

CĂRŢI ŞI ARTICOLE

Adrian Ivan, Perspective teoretice ale construcţiei europene, Cluj, Eikon, 2003.

Vasile Vese, Adrian Ivan, Tratatul de la Nisa, Text tradus si comentat, Cluj, 2002.

R.D. Putnam în colaborare cu Robert Leonardi şi Raffaella Y. Nanetti, Cum funcţionează democraţia. Tradiţiile civice ale Italiei moderne, Iaşi, Polirom, 2001.

Olivier De Schutter, Notis Lebessis and John Paterson (edited by), Governance in the European Union, Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2001, pp. 129-167.

Andrew, Moravcsic, “Negotiating the Single European Act, în The New european community, Robert Keohane & Stanley Hoffman (edit by) , Oxford, West-view, !991, pp. 42-83.

Tratatul de la Nisa. Text tradus si comentat, volum coordonat de Vasile Vese şi Adrian

Ivan, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.

Wayne Sandholtz and Alec Stone Sweet (ed.), European Integration and Supranational Governance, oxford, 1998-2002.

Dimitris N. Chrysochoou, Theorizing European Integration, 2001.

Simon Hix, The Political system of the European Union, second edition, Oxford, 2005.

Vasile Puşcaş, Adrian Ivan (coord.), Regiune şi regionalizare în Uniunea Europeană, Institutul Cultural Român, Institutul de Studii Internaţionale, Cluj-Napoca, 2004.


Materiale şi instrumente necesare pentru curs

În vederea participării la un nivel optim la activităţile cursului, este recomandat ca masteranzii să aibă acces la următoarele resurse:



  • calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi pentru a putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia)

  • imprimantă (pentru printarea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz)

  • acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală Universitară)

  • acces la echipamente de fotocopiere


Calendar al cursului

Pe parcursul derulării disciplinei, sunt programate 2 întâlniri faţă în faţă cu toţi masteranzii înscrişi la curs. În cadrul primei întâlniri se va parcurge prima jumătate a conţinutului suportului de curs (modulul I), iar în cea de-a doua întâlnire se vor parcurge informaţiile corespunzătoare celei de a doua jumătăţi a suportului de curs (modulul II).

În vederea eficientizării acestor întâlniri faţă în faţă, pentru fiecare din acestea, se recomandă parcurgerea de către student a suportului de curs pus la dispoziţie încă de la începutul. De asemenea, anterior întâlnirilor programate, studenţilor li se recomandă să parcurgă capitolele corespunzătoare temelor abordate la fiecare întâlnire din cel puţin una din sursele bibliografice indicate. În acest mod, se va facilita orientarea cursului asupra aspectelor de fineţe din conţinutul disciplinei şi se va permite concentrarea pe modalităţile de aplicare la nivel practic a informaţiilor deja parcurse.
Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos:

răspunsuri la examen/colocviu reprezintă

elaborarea unui proiect de cercetare reprezintă



Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

Lucrările elaborate de către masteranzi pe parcursul activităţilor vor avea în mod obligatoriu caracter de originalitate. Masteranzii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi primiţi în sesiunea de examene planificată;

Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de examene pentru masterandul în cauză;

Rezultatele finale vor puse la dispoziţia masteranzilor on-line, prin utilizarea site-ului facultăţii;

Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;




Studenţi cu dizabilităţi

Titularul cursului este disponibil, în limita posibilităţilor, la adaptarea conţinutului şi metodelor de transmitere a informaţiilor disciplinei în funcţie de tipul dizabilităţii care sunt prezente la nivelul cursanţilor. Se vor lua toate măsurile necesare în vederea facilitării accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice.


Strategii de studiu recomandate

Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului, punându-se accent pe pregatirea individuală continuă a masteranzilor şi pe evaluările formative pe parcursul semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 48 de ore pentru parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei discipline. Sunt necesare de asemenea aproximativ 24 de ore în vederea documentării şi elaborării eseurilor şi proiectelor ce vor fi susţinute de către fiecare masterand.


II. Suportul de curs



Modul 1:Guvernanta in Uniunea Europeana: concepte si instrumente de lucru

  1. Scopul şi obiectivele modulului.

Scopul modulului este acela de a oferi o genealogie a guvernanţei în contextual procesului de construcţie europeană.

Obiectivele modulului sunt:



    • Înţelegerea procesului istoric în contextual căruia a fost dezvoltat conceptual politico-administrativ al guvernanţei

    • Operaţionalizarea conceptelor de regiune şi regionalizare în contextual guvernanţei

    • Înţelegerea instrumentelor guvernanţei în contextul politicilor Uniunii Europene

  1. Schema logică a modulului

Modulul 1 cuprinde 4 teme, fiecare a câte două unităţi de curs, mai puţin tema 4. Prima unitate de curs este analitică şi explicativă, iar cea de-a doua se poate constitui în studiu de caz.

Tema 1 analizează emergenţa guvernanţei în contextul Uniunii Europene a celor 15. Studiul de caz al temei se referă la Austria, Finlanda şi Suedia, ţări în care modelul guvernanţei a fost implementat în contextul politico-social particular al statului bunăstării (welfare state)

Tema 2 Tema 2 situează guvernanţa în contextul procesului de extindere al Uniunii Europene demarat după tratatul de la Maastricht şi, mai ales, a dezbaterilor asupra formei pe care trebuia să o ia aceast proces de extindere. Studiul de caz al temei se referă la conceptele de regiune şi regionalizare, poziţionate şi analizate în contextul expus anterior.

Tema 3 situeză guvernanţa în contextul instituţional al UE care a fun. Între tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Ámsterdam. Studiul de caz al temei se referă la inserarea principiilor guvernanţei în designul politiclor UE.

Tema 4 stabileşte coordonatele analitice din care pot fi analizate modelele de guvernanţă, în contextul unor repere bibliografice generale asupra Uniunii Europene.
c) Conţinutul informaţional detaliat

Modulul I: Guvernanta in Uniunea Europeana: concepte si instrumente de lucru

Tema 1: Examinarea genealogică şi istorică a schimbărilor guvernanţei în societăţile democratice
1.1 Uniunea Europeană a Celor 15
Comunităţile Europene au cunoscut nu numai fenomenul adâncirii construcţiei legislative, economice, monetare, instituţionale ci şi lărgiri succesive, demarate la sfârşitul anilor ’60. Uniunea Europeană a înregistrat prima lărgire în 1995, iar a doua în 2004, urmând să cunoască a treia în 2007. Orice extindere a UE a presupus, dincolo de un efort economic, o reformă a instituţiilor europene, premisă, din punctul nostru de vedere, a naşterii viitoarei federaţii europene.

Numărul membrilor UE a crescut, în 1995, de la doisprezece la cincisprezece. Trei state: Austria, Finlanda şi Suedia (Norvegia refuzând din nou aderarea) s-au adăugat construcţiei comunitare. Ea s-a realizat la scurt timp după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi după anunţarea criteriilor de admitere de la Copenhaga din 1993 (criteriul politic: stat de drept, pluripartidism, apărarea drepturilor fundamentale ale omului, protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; criteriul economic: economie funcţională de piaţă care să facă faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei interne europene; adoptarea acquis-ului comunitar). Lărgirea era permisă de art. O al Tratatulului de la Maastricht, ce înlocuia art. 237 al Tratatului CEE, art. 98 al CECO şi art. 205 al CEEA. Ea are un caracter federal, dacă ţinem cont atât de implicarea instituţiilor europene cât şi a statelor membre. Comisia, cea mai vizibilă instituţie din acest proces, este negociatorul UE cu ţările candidate.

Pe parcursul evoluţiei UE, rolul Comisiei a crescut datorită aspectelor tehnice ale negocierii şi a misiunii sale diplomatice pe lângă statele candidate. Negocierea, în sine, este aşa cum afirma profesorul Vasile Puşcaş, fostul negociator-şef al României cu UE, „o metodă de a construi Europa” (Puşcaş 2006). Pe bună dreptate putem afirma că negocierea pune în lumină caracterul federal al Uniunii atât prin instituţiile mixte (ţări candidate-UE) pe care le creează cât şi prin implicarea instituţiilor naţionale şi comunitare.

Parlamentul European urmăreşte foarte strict procesul de negociere, atât prin raportorii săi speciali pentru fiecare stat candidat, cât şi prin avizul final pe care îl acordă Tratatului de aderare fiecărei ţari în parte.

Consiliul European, de asemenea, joacă un rol fundamental prin hotărârile politice (orientările politice) pe care le ia, stabilind deschiderea negocierilor şi finalizarea acestora. La rândul său, Consiliul de Miniştri al Uniunii are un rol fundamental, fiind cel care ia decizia bazată pe unanimitate, privind extinderea şi semnarea Tratatului de aderare. Statele membre sunt reprezentante prin miniştrii lor la acest proces, ele având sarcina finală de a ratifica tratatele de aderare.

Primii aderenţi au fost însă state membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) creată, în 1959, ca răspuns la CEE. Între cele două organizaţii a fost realizat un acord de liber-schimb, în 1972 (Bulletin CE, no.7/8 1972), iar prin Declaraţia comună de la Luxemburg, acordul a fost înlocuit de un proiect mult mai generos: Spaţiul Economic European. Pornind de la acest acord, Comisia şi reprezentanţi ai unor state precum Austria, Suedia, Elveţia s-au întâlnit de mai multe ori, între anii 1985-1995 (Gal 2005: 240-241; Moreau Defarges 1995: 269-272).

Cei trei aderenţi, în ciuda faptului, că erau state mici ca populaţie şi ca suprafaţă teritorială (Austria: mai puţin de 8 milioane de locuitori, Finlanda: 5 milioane; Suedia: aproape de 9 milioane) au suscitat numeroase discuţii legate, mai ales, de încadrarea lor în instituţiile comunitare.

S-a pus problema votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri şi mai ales a minorităţii de blocaj. Unii doreau menţinerea vechii minorităţi de blocaj (26 din 76), mai uşor de atins (a se vedea Marea Britanie şi Suedia), în timp ce alţii doreau ridicarea acesteia de la 27 din 90. S-a ajuns în cele din urmă la „compromisul de la Ioannina” (29 martie 1994) conform căruia „dacă membrii Consiliului reprezentând un total de 23 la 26 de voturi indică intenţia lor de a se opune luării unei decizii de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul va face tot ceea ce este în puterea sa pentru a ajunge într-un răgaz rezonabil şi fără a aduce prejudicii limitelor obligatorii fixate prin tratate şi dreptul derivat […] la o soluţie satisfăcătoare care să poată fi adoptată cu cel puţin 68 de voturi” (Moreau Defarges 1995: 269).

În acelaşi timp, neutralitatea de care s-au bucurat cele trei state până la aderare a suscitat, de asemenea, unele întrebări. Aderând la UE, ele şi-au asumat şi articolul J.4 al. 1 din Tratatul de la Maastricht care stipula „definirea la termen a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la un moment dat la o apărare comună”.

Vecinătatea Finlandei cu Rusia a extins frontierele Europei până la proximitatea fostului imperiu sovietic, iar dacă o agresiune se producea contra noului stat integrat, întreaga Uniune se considera agresată.

Integrarea celor trei state în UE, ale căror cereri de aderare sunt mai vechi (Austria 1989; Suedia, iunie 1990; Norvegia, în noiembrie 1991), a fost facilitată şi datorită Tratatului dintre UE şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, semnat la Porto, 2 mai 1992, prin care s-au pus bazele Spaţiului Economic European, 22 septembrie 1992(Rapport de Commision 1993: 287).

Parlamentul austriac s-a pronunţat în favoarea acordului cu o largă majoritate formată din conservatori şi social-democraţi. A fost urmat de cel norvegian, la 16 octombrie şi de cel finlandez, la 22 octombrie acelaşi an (Finn 1991: 624-630; L’EEE 1994:19).

Acordurile dintre CEE şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb s-au concretizat prin acorduri bilaterale cu fiecare stat în parte. Au fost semnate astfel de acorduri pentru agricultură şi trafic rutier cu Austria şi Elveţia şi pentru peşte cu Irlanda, Norvegia şi Suedia.

Tratatul prevedea şi un cadru instituţional comun: un Consiliu al Spaţiului Economic European, un Comitet mixt al înalţilor funcţionari, un Comitet parlamentar paritar şi un Comitet consultativ), ce permitea ţărilor din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb să fie informate şi consultate, dar fără să participe la deciziile Comunităţii (L’EEE 1994: 60).

Negocierile cu cele 4 ţări candidate au început, în 1993, după ce Consiliul European din decembrie 1992, de la Edinburg, a decis în acest sens. Acestea s-au desfăşurat separat cu fiecare stat în parte, ţările candidate asumându-şi pilonul II al Tratatului de la Maastricht.


1.2 Cazurile Austriei, Suediei şi Finlandei

Austria

Cererea de aderare a Austriei la Comunităţile Europene a fost depusă, în 17 iulie 1989. Ea conţinea o clauză de neutralitate, având în vedere statutul special al acestei ţări începând cu 1955. Relaţiile europene ale Austriei o îndreptăţeau să spere că într-o zi va fi membră a UE. Ea a fost printre ţările care au aderat la Planul Marshall, fiind membră în cadrul Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (1947), apoi al Consiliului Europei (1956), ca, în 1960, să devină membră a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb.



Statul austriac a fost printre primele state ce şi-au exprimat intenţia de a adera la CEE, prima cerere fiind depusă, în 1963. Negocierile au debutat, în 1965, dar au eşuat, în 1967, datorită unor impedimente instituţionale şi a contextului politic al epocii (Gal 2005: 253). Relaţiile Austriei cu Comunităţile Europene între anii ’70 şi anii ’80 au fost determinate de angajamentele CEE faţă de Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. Dosarele austriece se refereau la probleme precum neutralitatea, traficul în zonele alpine, agricultura, federalismul şi ajutoarele regionale, mediul, dreptul străinilor de a achiziţiona terenuri, sistemul social etc.

Cel mai dificil dosar a fost cel al neutralităţii, mai ales că în perioada negocierilor (1993-1994), UE se găsea în plină efervescenţă a căutărilor sale identitare în materie de politică externă şi de apărare. Pe de altă parte, legea constituţională a Austriei contravenea politicii comerciale comunitare şi Tratatului Comunităţii Europene al Energiei Atomice, ce obliga un stat membru să furnizeze materii prime cu caracter strategic celorlalte state membre. Mai mult, asumarea de către Austria a pilonului II al Tratatului de la Maastricht privind politica externă şi securitatea presupunea, în egală măsură, renunţarea la neutralitate (L’avis sur la demande... lAutriche 1992:16). Până la urmă, avizul Comisiei asupra cererii de aderare a Austriei la Uniunea Europeană sublinia că neutralitatea acesteia nu împiedica acceptarea acquis-ului comunitar şi integrarea în UE.

Apropierea Austriei de CEE şi de celelalte Comunităţi a fost fără îndoială facilitată de acordurile privind Spaţiul Economic European şi de performanţele economice ale acestui stat care avea între 1986-1990 o rată a inflaţiei de 3%, o medie a datoriei publice sub rata comunitară şi un mediu de viaţă superior unor state deja membre ale UE, exprimat printr-un şomaj inferior celui comunitar (Gal 2005: 256). Comerţul exterior al acestei ţări era orientat către Comunitate (68% din importuri şi 65% din exporturi), industria avea o convergenţă crescută cu CEE, determinată, mai ales, de acordurile CEE-AELS din 1973 cu toate că existau probleme privind ajutoarele de stat pentru oţel şi automobile şi întârzieri în restructurarea siderurgiei. Agricultura austriacă se bucura de un nivel asemănător celei comunitare, cu toate că sistemul de susţinere şi reglementare al pieţei nu era compatibil cu PAC, datorită subvenţiilor mai mari decât cele europene. Mulţi oameni politici austrieci se temeau că impactul PAC, îndeosebi în regiunile alpine, va fi unul negativ.

Temerile austriecilor se regăsesc reflectate în sondajele de opinie din anii ’90, astfel că, în 1992, doar 47% din austrieci erau pentru integrare, printre aceştia fiind foarte mulţi fermieri şi cetăţeni care se temeau de consecinţele pierderii neutralităţii şi suveranităţii (Gal 2005: 257; Kreissler 1994: 170.). Temerile acestora s-au repercutat şi asupra evoluţiei politice a Austriei. Aşa se poate explica ascensiunea politică a lui Jörg Heider şi discursul său naţionalist.

Existau apoi multe disparităţi regionale: landurile vestice erau mai dezvoltate, mai orientate spre economia concurenţială, în timp ce cele din est erau mai protecţioniste, cu un comerţ orientat spre Europa Centrală.

Austria a încheiat negocierile, în martie 1994, obţinând între 11 şi 12 ani limitarea traficului rutier pe teritoriul său. În ceea ce priveşte agricultura, acest stat a primit dreptul de a subvenţiona unele zone dificile precum regiunile alpine. A primit facilităţi şi în ceea ce priveşte contribuţia financiară, ce devenea pozitivă abia începând cu 1998. După ce, în mai 1994, Parlamentul European s-a pronunţat pentru aderarea Austriei la UE, referendumul austriac din iunie acelaşi an avea să sancţioneze tratatul de aderare, ce intra în vigoare de la 1 ianuarie 1995.
Suedia

Procesul de aderare al Suediei la UE a fost mai scurt decât cel austriac, această ţară depunând cererea de aderare abia în 10 iulie 1991 (Avis sur la demande de la Suède 1992:6). Cererea sa de adeziune a fost mai simplă decât cea austriacă, deoarece ea şi-a exprimat dorinţa să participe atât la PESC cât şi la UEM, deşi neutralitatea a fost în anii ’60 şi ‘70 impedimentul major în apropierea sa faţă de Comunitatea Europeană.

Cu toate acestea, Suedia a avut şi ea un istoric al relaţiilor cu Comunităţile Europene. Membră a AELS încă de la fondarea acesteia (1960), Suedia a fost una din ţările care au cerut, în 1961, deschiderea negocierilor cu CEE şi încheierea unui acord de liber-schimb. Acest fapt se va realiza, în iulie 1971, îndeosebi pentru produsele industriale.

În anii ’90, neutralitatea şi modelul social-democrat au constituit elementele cele mai importante ale Suediei în negocierile cu Comunitatea (De Stercke 1994:159). Neutralitatea permitea Suediei să exercite un fel de leadership în Scandinavia, iar modelul său de „welfare-state” era opus modelului capitalist, liberal, din Comunitate.

Deschiderea negocierilor între Suedia şi Comunitate, respectiv UE a fost posibilă datorită, pe de o parte, sfârşitului războiului rece şi orientării unor state scandinave ca Norvegia şi Finlanda spre Comunitate şi, pe de altă parte, datorită crizei sistemului economico-social prin care trecea statul suedez după cum cred unii autori, deşi indicatorii economici arată o economie suedeză mai performantă decât cele europene (şomaj 3% în 1992, PIB pe locuitor mai mare cu 20% decât rata comunitară, datoria publică inferioară celei comunitare). Avantajele modelului suedez precum solidaritatea comunitară, autonomia fiscală a regiunilor şi municipalităţilor, rolul mediatorului în conflictele sociale erau doar câteva din elementele ce ar permite şi în zilele noastre transformarea societăţii europene în „comunitate europeană”. Mai mult decât atât, în 1991, balanţa comercială între Suedia şi comunitate era favorabilă celei din urmă.

Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că fiscalitatea era una ridicată datorită şi măsurilor de securitate socială, deoarece Suedia avea o economie bazată în mare parte pe monopolurile de stat precum alcoolul, energia, tutunul, şi că şomajul în această ţară crescuse, în 1993, la 14%(Gal 2005:262).

Negocierile începute la 1 februarie 1993 au fost facilitate şi de compatibilităţile între reglementările economice suedeze şi comunitare, de schimburile dezvoltate între cele două părţi datorită relaţiilor CEE-AELS, de oboseala sistemului social-economic suedez, dar şi de venirea la putere a unei coaliţii de partide cu orientare creştin-democrată, mult mai dispuse decât social-democraţii să negocieze ajustări ale modelului suedez, mai ales în cea ce priveşte fiscalitatea întreprinderilor, infrastructura, asanarea finanţelor publice (scăderea ratelor dobânzilor, reducerea inflaţiei şi a deficitului bugetar) (Orengo 1994:306). În curând, foarte mulţi actori politici şi sociali suedezi precum Partidul Social-Democrat, Confederaţia Suedeză a Muncii, Confederaţia Suedeză a Întreprinderilor şi-au exprimat sprijinul pentru integrarea ţării lor în UE. Dosarele cele mai dificile au fost cele legate de neutralitate şi cele sociale precum sănătatea, mediul, securitatea, alcoolul, tutunul, agricultura, pescuitul, politica regională şi contribuţia suedeză la bugetul comunitar (Gal 2005:265). Deşi aderarea Suediei reclama unele modificări constituţionale, coaliţia aflată la putere a reuşit să organizeze atât alegerile legislative cât şi referendumul pentru aderare.
Finlanda

Finlanda şi-a depus cererea de aderare la CE, în 18 martie 1992 (L’Avis de la demande de la Finlande 1992). Neutralitatea acestei ţări a generat în literatura de specialitate conceptul de „finlandizare”, exprimând politica sa de neutralitate între Occident, căruia îi aparţinea ca mental colectiv şi ca model de democraţie şi Uniunea Sovietică.

Nu întâmplător şi această ţară precum Austria şi Suedia, a trebuit să aştepte disoluţia colosului sovietic pentru a-şi depune cererea de aderare la Comunitate. De asemenea, tot din aceeaşi cauză, relaţiile sale cu AELS au fost mai rezervate, ea devenind membru deplin al acestei organizaţii abia în 1986. Dosarul neutralităţii a fost şi, în acest caz, unul foarte important. În ciuda neutralităţii sale, Finlanda a semnat, în 1973, un acord cu CEE, semnând apoi şi Declaraţia de la Luxemburg CEE-AELS şi Acordul de la Porto privind crearea Spaţiului Economic European (1992).

Apropierea sa de CEE, în anii ’90, a avut atât raţiuni politice precum sfârşitul războiului rece şi afirmarea Comunităţii Europene în sistemul internaţional cât şi economice, determinate de provocările mediului internaţional în care CE avea mult mai multe şanse de a concura cu Statele Unite sau Japonia. La începutul negocierilor, Finlanda avea o economie stabilă, bazată pe o rată crescută a investiţiilor, pe un control riguros al finanţelor publice şi o datorie publică redusă, cu toate că traversase o criză economică în anii 1990-1992. Această criză s-a caracterizat printr-un şomaj ridicat, în jur de 13,5% în 1992, o reducere a PIB-ului cu 8%, determinat de scăderea exporturilor spre piaţa rusă, şi o datorie publică mai mare cu 4% decât media comunitară (Gal 2005:267). Schimbarea majoră operată de guvernanţii finlandezi s-a bazat pe apropierea monedei finlandeze de ECU, procedând la o evaluare accentuată, ceea ce a permis firmelor finlandeze să investească pe piaţa comunitară, să reducă personalul administrativ şi să promoveze o reformă fiscală. În anii ’80, populaţia finlandeză nu a văzut cu ochi buni integrarea în CE, opinia publică fiind influenţată de ideea menţinerii neutralităţii. Opoziţia împotriva integrării s-a manifestat în zonele rurale, fiind susţinută şi de grupurile extremiste de stânga şi de dreapta.

Cu toate acestea, în anii ’90, majoritatea partidelor politice finlandeze s-au pronunţat pentru aderare, deşi la alegerile prezidenţiale din 1994, discursurile au fost ambigue. Dosarele cele mai spinoase au fost cele legate de agricultură (reducerea subvenţiilor, concurenţa ridicată, scăderea preţurilor), Finlanda solicitând perioade tranzitorii mari; PESC (non-alinierea militară) şi statutul insulelor Alland. Cu toate acestea, Finlanda a devenit membră UE la 1 ianuarie 1995.

Parlamentul European primea, în ianuarie 1995, 21 de deputaţi austrieci, 22 suedezi şi 16 finlandezi. În Consiliul de Miniştri, în urma acordului de la Ioannina, Austria şi Suedia au obţinut 4 voturi şi Finlanda 3. Majoritatea calificată s-a ridicat de la 62 la 87 de voturi, iar minoritatea de blocaj la 26. Comisia Europeană îşi lărgea şi ea numărul cu încă 3 comisari, ajungând la 20. Noul colegiu european va fi condus de Jacques Santer. Prima extindere a UE era o reuşită ce dădea mari speranţe comunitarilor în procesul de extindere spre Europa Centrală şi de Est.




Tema 2: Uniunea Europeana: definiţii, instituţii, principii: intre interguvernamentalism si supranationalism

Sistemul politic al UE

Conceptele de federalism, regionalism, regionalizare, regiune, descentralizare sunt subiecte mult dezbătute în diferite medii europene. Susţinătorii regionalismului şi federalizării lasă impresia că ar fi soluţia optimă pentru conservarea tradiţiilor comunităţilor minoritare sau majoritare, pentru afirmarea cetăţeanului în raporturile sale cu statul de provenienţă şi cu Uniunea Europeană sau ale altor organizaţii europene. Toate curentele de gândire europeană acceptă federalismul, însă ele diferă prin raportul pe care îl stabilesc între statul-naţiune, instituţiile supranaţionale şi alţi actori locali sau regionali. Ce este federalismul? Thomas Fleiner, directorul Institutului federalismului de la Universitatea Fribourg (Elveţia), vede federalismul ca un instrument instituţional tradiţional care asigură un statut de cvasistat sau de suveranitate limitată comunităţilor care doresc să aibă propria lor autonomie şi, de asemenea, drepturi garantate de stat. Acest statut autonom este înscris în constituţia acestor state. Într-un stat federal, comunităţile etnice se bucură de un drept colectiv la autonomie – adică de autogestiune a zonei lor – şi de o putere partajată cu fiecare din componentele federaţiei. Ele iau parte la deciziile care permit lărgirea sau limitarea autonomiei lor şi a puterii legislative, judiciare, executive şi fiscale a componentelor federaţiei1.

Federalismul se bazaează pe o împărţire teritorială, dar o ţară poate fi organizată şi în funcţie de comunitatea de limbă şi religie (ex. Elveţia, Germania, Belgia).

Principala problemă a federalismului este dată de compromisul ce trebuie realizat între suveranitatea centrală şi autonomia fiecrărei componente autonome. În condiţiile în care componentele sunt caracterizate de majorităţi etnice, există riscul de a se realiza secesiunea acestora (ex. fosta Iugoslavie sau Cehoslovacie)2.

Fedrealiştii europeni visează la un stat surpanaţional, care să aibă la bază o constituţie. Parlamentul trebuia să fie instituţia sa principală, deoarece aceasta este reprezentanta directă a cetăţenilor şi expresia unei democraţii consolidate. Este propus un parlament bicameral, care să reprezinte atât parlamentele statelor naţionale, cât şi popoarele acestora. Se doreşte să se dea mai multă satifacţie cetăţenilor, democratizării Unuinii Europene, reprezentării acestora la nivel supranaţional, afirmării Parlamentului European ca principal legislator etc.

Funcţionaliştii europeni (Jean Monnet) au propus o integrare de jos în sus, pornind de la sectoare funcţionale care, printr-o dinamică accentuată, să se extindă asupra altor domenii, refuzând modelul constituţional. Pentru ei, statul european, era şi este unul de tip federal, dar o federaţie unde instituţiile surpanaţionale să aibă rolul principal. Statul-naţiune trebuie să cedeze din suveranitatea sa, din competenţele sale către instituţiile comunitare, mult mai apte să facă faţă problemelor şi provocărilor globalizării. Europa funcţională este una economică, iar componenta politică fiind margianlă. Federaliştii şi funcţionaliştii, la care se adaugă neomedievaliştii, nu au o idee foarte clară despre cum vor arăta Statele Unite ale Europei, dacă va fi o federaţie de state-naţiuni, una de naţiuni sau o structură bazată pe reprezentarea tuturor nivelurilor de competenţă comunitară, naţională, regională şi locală3.

Partizanii statului-naţiune (Charles de Gaulle) consideră că în unitatea europeană trebuie să privilegieze statul ca principal actor. Ei acceptă să cedeze competenţe către instituţiile comunitare, conservând autoritatea politică a statului. În construcţia europeană, ei au fost adepţii unanimităţii ca principiu fundamental în luarea deciziilor. Consiliul de Miniştri, principala instituţie legislativă şi de decizie în UE, este expresia conservării şi afirmării suveranităţii statului-naţiune în construcţia europeană. Forma de organizare care corespunde acestei teorii, numită şi interguvernamentalism, este confederaţia. Confederaţia este una din formele de partajare a puterii, care permite statului membru să aibă rolul principal. State cu o tradiţie statală puternică, ca Franţa şi Mare Britanie, sunt adepte ale acestui tip de organizare a viitorului stat european4.

„Encyclopaedia Universalis” vede regionalismul în interiorul unui stat ca „tendinţa de a promova dezvoltarea vieţii şi a organizării regionale”, iar pe plan internaţional ca „o tendinţă de a afirma solidaritatea şi de a promova dezvoltarea unui grup de naţiuni, având interese comune”. Regionalismul s-a născut ca o reacţie normală la inadaptabilitatea structurilor politice şi sociale ale statelor la exigenţele şi afirmarea colectivităţilor umane. El postulează valorizarea circumstanţelor georafice mai reduse şi afişează voinţa de a salva şi exalta elementele originale ale grupului de bază, fie că sunt de ordin economic, geografic, lingvistic sau folcloric5.

Charles Ricq face o distincţe între regionalism şi regionalizare. Regionalismul este rezultatul unui proces de „jos în sus”, de conştientizare de către unele comunităţi a unor dezechilibre regionale, a subdezvoltării economice, a alienării etnoculturale, a centralismului statului în care trăiesc etc. Regionalizarea este procesul de „sus în jos”, prin care statele conştientizează dezechilibrele regionale cu toate fenomenele care le însoţesc, alienare etnoculturală, subdezvoltare economică, centralism exagerat, şi trec la descentralizarea sistemului lor politico-juridic printr-o instituţionalizare la nivel regional. Cele două fenomene sunt complementare şi, ca urmare, se confundă de cele mai multe ori. Specialiştii consideră că regionalismul este un instrument mai puţin eficace decât federalismul în privinţa acordării de posibilităţi de afirmare minorităţilor etnice. Acesta permite, totuşi, în unele cazuri, asigurarea şi conservarea coeziunii în sânul societăţilor diversificate. Contrar federalismului, care se bazează pe o constituţie, regionalizarea se naşte dintr-o decizie legislativă. Odată create, regiunile îşi afirmă existenţa prin consolidarea regionalismului. Astfel, autonomia minorităţilor etnice poate fi întărită, dar, în acelaşi timp, redusă printr-o majoritate simplă. Minorităţile nu se bucură de putere constituţională care să frâneze autorităţile hotărâte să impună limitele regionalismului, şi nici pentru a promova descentralizarea. Mulţi autori consideră regionalismul ca o formă de federalism, fără forme de partajare a puterii între diferite unităţi federale. Există mai multe forme de regionalism. Există un regionalism asimetric, care acordă anumitor regiuni un anumit tip de autonomie. Este cazul Spaniei, unde regionalismul este cvasiconstituţional, în timp ce în Franţa, acesta este statutar şi recunoaşte specificitatea regională a Alsaciei, Corsicii şi Normandiei, fără să le acorde autonomie. În Italia, avem de a face cu un regionalism constituţional, care recunoaşte specificitatea istorică fiecărei regiuni6.
Regiune şi regionalizare în contextul Uniunii Europene

Pentru a înţelege mai bine ce este regiunea vom cita câteva definiţii reprezentative. Denis de Rougement consideră că regiunile nu sunt obiecte de studiat, ci de construit, „...ele sunt obiectele acţiunii noastre, ale voinţei noastre”. El distinge o specificitate a regiunilor transfrontaliere, care sunt „regiuni virtuale, înscrise în geografie, istorie, ecologie, etnie şi în posibilităţile economice, dar blocate de suveranitatea statelor care există de o parte şi de alta a frontierei”. În Declaraţia de la Bordeaux din 1978, reprezentanţii Puterilor Locale şi Regionale, considerau regiunea ca un „element fundamental al bogăţiei unei ţări”. Ea exprimă, conform acestora, deversitatea culturală şi animă dezvoltarea economică a unui stat. Potrivit acestei declaraţii, regiunile sunt fondate pe baza sufragiului universal, instituţiile regionale fiind expresia descentralizării statelor-naţiune. Ele asigură, în acelaşi timp, solidaritatea şi coordonarea competenţelor de bază. Dreptul cetăţeanului european la „regiune” – se menţionează în acelaşi document – este expresia identităţii „omului european”. Diferită de la o ţară la alta, regiunea este văzută ca o „unitate teritorială cea mai vastă în interiorul unei naţiuni”. Această comunitate se caracterizează printr-o omogenitate de ordin istoric sau cultural, geografic şi economic în acelaşi timp, realitate ce conferă populaţiei o coeziune în atingerea intereselor şi obiectivelor comune. Această coeziune se centrează în jurul unui număr de criterii variabile, dar esenţiale pentru comunitate. Regiunea trebuie să se consacre juridic pe baza unei realităţi sociologice. Adepţii regiunilor consideră că regiunea nu slăbeşte statul, ci mai degrabă îi uşurează sarcinile şi-i permite să se concentreze mai eficace asupra responsabilităţilor sale. Regiunea permite – prin descentralizare – umanizarea şi personalizarea administraţiei şi plasarea acesteia sub controlul cetăţenilor şi a autorităţilor alese7.

Conferinţa ministrilor europeni responsabili cu colectivităţile locale (Lisabona, 1977) constata că „integrarea europeană se conjugă cu regionalizarea şi comunalizarea puterilor”. Regionalizarea este văzută ca o formă de corectare a disparităţilor economice şi sociale între diferitele părţi ale Europei.

În Carta comunitară a regionalizării (1988), Parlamentul european înţelegea prin regiune un teritoriu care constituie geografic o entitate proprie – sau un ansamblu de teritorii asemănătoare – în care există o anumită continuitate sau a cărei populaţie posedă anumite elemente în comun şi doreşte să promoveze progresul cultural, social şi economic. Prin „elemente comune” se înţelege limba, cultura, tradiţia istorică şi interesele legate de economia transporturilor. Aceste entităţi apar sub forme juridico-politice diferite în diversele state membre ale UE (comunităţi autonome, naţionalităţi, etc.). Documentul menţionează invitaţia adresată statelor europene să instituţionalizeze pe teritoriul lor sau să menţină regiunile care corespund definiţiei prezentate mai sus. Regionalizarea nu poate exista fără instituţii şi, aşa cum remarca Charles Ricq, acestea sunt un element constitutiv al identităţii regionale, prin care grupul îşi construieşte şi-şi dezvoltă identitatea sa, sentimentul său de apartenenţă la un spaţiu determinat, la un teritoriu precis. În concepţia europeană, a UE, instituţionalizarea regiunilor trebuie să se bazeze pe ordinea juridică internă a statelor. Principiile fundamentale ale acestei instituţionalizări vor fi înscrise în constituţiile statelor membre ale UE. Regiunile vor avea deci personalitate juridică, organizarea lor se va baza pe voinţa populară, pe logica democraţiei majorităţii. În dicţionarul „Robert”, regiunea este definită ca un teritoriu relativ întins, posedând caractere (geografice, sociologice) particulare, care constituie o unitate în raport cu regiunile vecine sau cu ansamblul din care fac parte. Regionalizarea este văzută ca o descentralizare politică, administrativă, economică, etc8.

Jean Labasse, în cartea „L’Europe des Regiones” (1990), distingea între o „Europă a statelor” (verticală) şi o „Europă a regiunilor” (orizontală). Europa regiunilor este cea „a componentelor teritoriale ale ansamblului naţiunilor inegale în mărime, în putere, în referinţe istorice şi patrimoniale”. Definiţiile date converg către ideea că regiunea este un ansamblu economic şi socio-cultural care favorizează iniţiativele descentralizate, o participare crescută la deciziile de importanţă naţională şi care dezvoltă, la nivel local, accesul la responsabilităţi9.

Costurile economice şi sociale ale retrasării haotice, simpliste a frontierelor interioare ale unei ţări ar fi foarte mari, în condiţiile în care nu există o reţetă de succes în ceea ce priveşte fundamentarea regionalismului sau a statelor descentralizate. Fiecare stat sau naţiune sunt libere să caute modalităţi proprii de a relansa economic şi social unele zone sărace, îmbinând eficient propriile lor experienţe cu modele de succes din UE.

Comitetul regiunilor, un organism consultativ al UE, creat în 1994 la iniţiativa landurilor germane, nu doreşte o Europă fărâmiţată, ci mai degrabă conservarea şi afirmarea unor tradiţii regionale, care există deja în unele ţări (Germania, Spania, Italia). Singurul stat cu adevărat regional este Italia, care are înscrisă în Constituţie ideea de regiune. Integrarea europeană trebuie discutată – cel puţin din puctul nostru de vedere – şi din perspectiva costurilor şi beneficiilor cetăţenilor europeni. O Europă prea costisitoare va fi curând repudiată de cetăţeanul european, de foarte multe ori nemulţumit de lipsa de transparenţă a procesului comunitar10.

Din alt punct de vedere, Europa comunitară, începând cu 1950, se bazează pe participarea masivă a statului-naţiune la construcţia sa. Consiliul de Miniştrii îl reprezintă pe acesta şi nu regiunile al căror comitet are doar un rol consultativ. Proiectul de constituţie europeană al Convenţiei Europene, prezentat de Consiliul European din 18 iulie 2003, recunoaşte diversitatea europeană, iar principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii încearcă să stabilească un echilibru între diferite niveluri de competenţă comunitară, naţională, regională sau locală, dar face totodată clar trimitere la conservarea identităţii naţionale a fiecărui stat sau naţiune11.

Construcţia europeană va trebui să facă faţă unei probleme delicate, legată de concilierea între suveranităţile naţionale şi principiile integrării supranaţionale. De aici rezultă cele două concepţii opuse care au stat la baza proiectelor de unitate europeană12:


  1. pe de o parte sunt cei care erau preocupaţi de a menţine şi respecta suveranitatea statelor şi care propuneau o cooperare interguvernamentală în cadrul unor instituţii permanente, fără ca acestea să aibă putere de constrângere asupra statelor membre,

  2. iar de cealaltă parte sunt cei care susţin o Europă federală şi supranaţională, insistând asupra transferului de suveranitate de la statele naţionale către o autoritate internaţională decizională superioară. În cadrul acestei şcoli de gândire se disting cele două orientări majore: funcţionaliştii şi federaliştii.

Interguvernamentalismul şi supranaţionalismul se vor regăsi atât separat, cât şi împreună în construcţia europeană. Interguvernamentalismul privilegiază rolul statelor naţionale în procesul decizional, iar supranaţionalismul se bazează pe independenţa organizaţiei faţă de statele naţionale, pe transferul de competenţe efectuate în beneficiul acesteia şi pe raporturile directe care se stabilesc între organele comunităţii şi particularii din toate ţările membre.

Interguvernamentalismul se bazează pe cooperarea între state, care se traduce prin căutarea, traversând confruntările şi discuţiile permanente, a unor acorduri liber consimţite. Organizaţiile rezultate din cooperare se bazează pe un aparat instituţional simplu, format dintr-un organ alcătuit din reprezentanţii statelor membre şi alte organe subordonate primului şi cu rol consultativ. Deciziile care sunt luate la nivelul organizaţiei se bazează pe unanimitate, neputând afecta suveranitatea statelor membre. Rezultatul acestor decizii se reflectă în acorduri internaţionale care nu au prioritate asupra dreptului naţional, spre deosebire de dreptul comunitar, care prevalează asupra dreptului intern în chestiuni ale procesului de integrare13.

Supranaţionalismul se bazează fără îndoială pe integrarea şi solidaritatea statelor membre, pe consimţământul acestora în ceea ce priveşte transferul de suveranitate către o organizaţie. Acest tip de organizaţie are puteri proprii, asemănătoare funcţiilor superioare ale statelor care o compun. În instituţiile formate din reprezentanţii statelor, deliberările se pot face conform regulilor majorităţii, ceea ce crează o anumită flexibilitate în luarea deciziilor, organizaţia are organe constituite din reprezentanţi ai particularilor din statele membre care participă la luarea hotărârilor, iar puterile acesteia se exercită imediat, fără intermediul guvernelor naţionale în profitul sau în sarcina particularilor, modificând ordinele juridice naţionale14.

Conceptul de integrare a făcut carieră odată cu crearea „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului”, a cărui „Înaltă Autoritate” constituia expresia cea mai evidentă a supranaţionalismului. Aceasta era inspirată de principiile funcţionaliste şi supranaţionaliste ale lui David Mitrany şi Jean Monnet, care s-au remarcat prin critica vehementă făcută statului-naţiune şi susţinerea integrării regionale. David Mitrany susţine că statul-naţiune este caracterizat de orgoliul identităţii construite în termenii herderianismului, iar acesta a târât Europa în două războaie care i-au şters prestigiul avut anterior în sistemul internaţional, producând pagube şi suferinţe incalculabile şi, ca urmare, singurele în măsură să facă faţă problemelor majore ale continentului sunt federaţiile regionale construite prin transferul de suveranitate de la naţional către supranaţional. Aceste federaţii supranaţionale vor trebui construite funcţional, plecându-se de la sectoare cheie cum erau cele ale cărbunelui şi oţelului, care constituiau astfel un nucleu al integrării, atrăgând după sine şi alte sectoare. Jean Monnet afirma că Europa nu se va face decât cu preţul unei „savante progresivităţi”, plecând de la realizări pragmatice şi precise, în cazul de faţă cărbunele şi oţelul, pentru a construi în final o federaţie a statelor vestice. Conform lui J. Monnet, construcţia comunitară se baza pe un nucleu care se va lărgi, prin jocul interdependenţelor, progresiv către alte domenii şi va permite Europei de a ieşi din mizeriile istoriei şi de a asigura pacea pe continent, sublimând suveranităţile naţionale15.

Supranaţionalismul ca principiu de drept se regăseşte încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX la baza unor organisme internaţionale, dar a primit o accepţiune concretă numai în Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (Paris, 18 aprilie 1951). În esenţă, supranaţionalismul se bazează pe o organizaţie creată în urma unei fuziuni politice a statelor componente şi care este independentă de guvernele naţionale care i-au transferat din competenţele lor în domenii precis determinate şi restrânse ca arie de aplicare, având totodată posibilitatea de a intra direct în relaţii cu particularii din ţările respective. Apariţia organizaţiilor supranaţionale a fost posibilă într-o perioadă dificilă pentru statul-naţiune european al cărui orgoliu a favorizat cele două conflicte şi a constituit în acelaşi timp un răspuns comun al Europei Occidentale la ameninţările bolşevismului, regăsindu-şi în federaţia americană modelul de integrare şi de susţinere16.

Tema 3: Sistemul politic al Uniunii Europene: Instituţii, mecanisme, proceduri, agenţii, reforme instituţionale

  1   2   3   4   5   6


База данных защищена авторским правом ©shkola.of.by 2016
звярнуцца да адміністрацыі

    Галоўная старонка