Pernis apivorus




старонка1/4
Дата канвертавання27.04.2016
Памер145.51 Kb.
  1   2   3   4
PĂSĂRI SĂLBATICE PROTEJATE
Pernis apivorus - Viesparul (ord. Accipitriformes, fam. Accipitridae) – pasăre răpitoare de zi, specializată în hrănirea cu larve şi cuiburi de viespii, consumând însă şi alte specii de insecte, reptile şi mamifere de dimensiuni mici. Este o specie migratoare ce iernează pe continentul african. Cuibăreşte în pădurile izolate şi în luminişuri situate în zona Europei temperate şi în partera de vest a Asiei. Ajunge adesea până în nordul Scandinaviei. Femela depune 1-3 ouă din aprilie până în iunie (Hume, 2002; Cenuşă, 2009).



Aquila chrysaetos – Acvila de munte (ord. Accipitriformes, fam. Accipitridae) – pasăre răpitoare de zi, frecvent întâlnită în trecut în Europa. Populaţiile din Europa Centrală s-au redus foarte mult datorită activităţilor umane. Pentru procurarea hranei foloseşte terenurile deschise, fiind însă incapabilă de a vâna în păduri. Este o specie sedentară ce cuibăreşte pe stâncării şi în arborii bătrâni. Femela depune 1-3 ouă/an. În teritoriul ei, o familie construieşte mai multe cuiburi pe care le folosesc prin rotaţie de la un an la altul (Hume, 2002; Cenuşă, 2009).
Bonasa bonasia – Ieruncă (ord. Galliformes fam. Tetraonidae) – este o pasăre sedentară ce trăieşte în pădurile dese de răşinoase în amestec cu diferite foioase (fag, paltin, mesteacăn etc) în zone cu umiditate ridicată. Se deplasează în special prin alergare, sau zboară pe distanţe scurte din copac în copac. Se hrăneşte preponderent cu diverse fructe de pădure, dar şi cu lujeri fragezi, muguri, amenţi de alun. Rar se hrăneşte cu insecte. Arealul speciei se întinde în zona montană a Europei centrale şi de Est, până în Scandinavia. Pentru această specie este permisă vânătoarea în România (Hume, 2002; Cenuşă, 2009; OUG 57/2007).




Glaucidium passerinum – Ciuvică (ord. Strigiformes fam. Strigidae). Este o specie rară de bufniţă în România. Adultul este de dimensiuni mici. Trăieşte în păduri compacte de răşinoase, cuibărind în cuiburi vechi de ciocănitoare. Este o specie ce vânează şi în timpul zilei, hrănindu-se în special cu rozătoare şi chiar păsări mici (Hume, 2002; Cenuşă, 2009).

Aegolius funereus – Minuniţă (ord. Strigiformes fam. Strigidae). Specie rezidentă, întâlnită adesea pădurile de răşinoase situate în zona montană din Europa Centrală, dar şi în partea nordică a continentului. Cuibăreşte adesea în cuiburile părăsite de ciocănitoare neagră. Se hrăneşte cu rozătoare şi alte mamifere mici. Este o specie preponderent sedentară. Depune 3-6 ouă ce le cloceşte în mai – iunie (Hume, 2002; Cenuşă, 2009).


Strix uralensis – Huhurez mare (ord. Strigiformes fam. Strigidae). Specie de bufniţă rezidentă, întâlnită destul de rar în pădurile de răşinoase. Este preponderent nocturnă. Arealul ei se întinde în toată zona montană din Europa,dar poate fi întâlnită şi în pădurile întinse de la şes. Cuibăreşte în scorburi în luna martie. În zona de munte s-a întâlnit mai ales în sezonul rece (Hume, 2002; Cenuşă, 2009).

Dendrocopos leucotos – ciocănitoarea cu spatele alb (ord. Piciformes, fam. Picidae). Specie rară în România, sedemtară, ce trăieşte în păduri de amestec şi de foioase, cu arbori morţi aflaţi în diferite stadii de degradare. Se hrăneşte preponderent cu insecte ce trăiesc pe lemnul mort. Cuibul şi-l sapă în trunchiurile degradate de molid. Este dependentă de prezenţa arborilor bătrâni şi de lemnul mort (Hume, 2002; Cenuşă, 2009).



Ficedula albicollis – muscar gulerat (ord. Passeriformes, fam. Muscicapidae). Pentru România, conservarea acestei specii este prioritară (www.sor.ro). Cuibăreşte în rarişti şi păduri de foioase, în arbori bătrâni, cu cavităţi în care îşi construiesc cuibul. Se hrăneşte cu insecte vânate din zbor, dar şi cu larve şi fluturi existenţi în coroana arborilor (Hume, 2002; Cenuşă, 2009).

Ficedula parva – muscar mic (ord. Passeriformes, fam. Muscicapidae).

Această pasăre cuibăreşte în estul şi nord estul Europei, în păduri de foioase şi de amesec, cu vegetaţie luxuriantă. Către toamnă poate fi întâlnită în partea de vest a Europei. Are o prezenţă discretă, profitând de camuflajul vegetaţiei. În România este oaspete de vară (Hume, 2002; Cenuşă, 2009).



Tetrao urogallus – cocoş de munte (ord. Galliformes fam. Tetraonidae). Specie de talie mare ce trăieşte adesea în pădurile mai rare de răşinoase, cu arbori înalţi. Este o specie rezidentă, iarna hrănindu-se cu ace de molid, vara cu afine şi merişoare iar toamna cu frunze de populus. Specie sedentară, deplasându-se preponderent pe sol. În caz de pericol îşi poate lua zborul. Femelele clocesc in martie-iunie cate 5-8 ouă. In România se găseşte cel mai adesea în zone cu arborete bătrâne de molid (Hume, 2002; Cenuşă, 2009).

Alcedo atthis – pescăraş albastru

Habitat. Specie larg răspândită în Europa, Asia şi Nordul Africii. În

regiunile temperate populează luncile râurilor şi pâraielor cu apă curată şi curgere

lentă şi lacurile a căror maluri prezintă o vegetaţie abundentă. În timpul iernii

preferă ţărmurile mai deschise, hrănindu-se în estuare şi în zonele cu prundiş.

Relevanţa sitului pentru specie. În formularul Natura 2000 populaţia

speciei este notată cu „D” ceea ce semnifică faptul că la nivelul site-ului

cuibăreşte o populaţie cu densitate redusă faţă de media la nivel naţional.





Ardea purpurea (stârc roşu) - cod A029.

Habitat. Răspândit în Europa, în părţile vestice, palearctice ale Asiei

şi în Africa. În România este oaspete de vară, din aprilie până în octombrie,

specie comună în bă1ţile interioare şi în deltă.





Ardeola ralloides (stârc galben). - cod A024

Habitat. Răspândit local în sud-estul Europei în regiuni mlăştinoase, delte,

lagune şi bălţi unde cuibăreşte în tufişuri sau copaci de obicei împreună cu

alţi stârci.



Aythya nyroca (raţa roşie) - cod A060.

Habitat. Este răspândită cu precădere în Delta Dunării dar se

întâlneşte în toate bălţile înconjurate de vegetaţie. Cuibăreşte în stuf.

Descriere

Lungime 40 cm, anvergura 66 cm. Cuibareste in S si centrul Europei pe lacuri cu stufaris.

Putin mai mica decat rata motata, iar dunga alba de pe aripa este mai ingusta si mai evidenta (in zbor). Masculul este de un maro-rosu inchis intens, cu ochi albi si subcodale albe. Portiunea alba a abdomenului este mai restransa si complet inconjurata de o culoare inchisa. Femela este de un maro-cenusiu inchis cu ochi negri si subcodale albe. Observati crestetul inalt si ciocul destul de lung, care alaturi de dunga de culoare alba de pe aripa sunt semnele distinctive pentru o identificare comparativa cu rata motata. Strigatul femelei este repetitiv, “car”, mai scurt si mai inalt decat la sp. anterioara. Masculul este mai tacut, “ciuc-ciuc-ciuc”.

Chlidonias hybridus (chirighiţă cu obraji albi) – cod A196

Habitat. Specia utilizează o varietate mare de habitate ale zonelor

umede dar preferă mlaştinile apelor curgătoare şi ochiurile de apă din

câmpiile inundabile, în special dacă regiunile învecinate sunt păşunate de

vite sau cabaline. Cuibăreşte pe vegetaţie emergentă din apă sau pe plauri.

Ciconia ciconia (barza albă) – cod A31

Habitat. Cuibăreşte aproape în exclusivitate în zone antropizate - pe

şură, case, coşuri, claie, pomi, ruine sau pe stânci. În ultimele 4 decenii a

început să-şi construiască cuibul pe stâlpi de joasă tensiune. Supravieţuirea pe termen lung a speciei este condiţionată de menţinerea în stare cât mai

naturală a locurilor de procurare a hranei – fâneţe, păşune şi zone umede.

Populaţia din România. Conform ultimului recensământ sunt cca. 5500 perechi în ţară. În

România, datorită mai ales desecării excesive a zonelor umede în multe părţi ale ţării populaţia a

suferit o diminuarea accentuată.



Circus aeruginosus (Erete de stuf) - cod A081

Habitat. Este o specie larg răspândită, în stufărişuri iar de pe

câmpii şi terenuri agricole îşi procură hrana. Cuibăreşte în perechi izolate,

în locuri cu vegetaţie densă şi stufărişuri, în zonele mlăştinoase.




Cygnus cygnus (lebăda de iarnă) - cod A038

Habitat. Deşi cuibărea în extremitatea nordică a Europei, în tundră, pe lacuri şi mlaştini, în ultimii ani, s-a observat expansiunea acestei specii şi în zonele sudice, de-a lungul coastelor şi pe lacurile şi cursurile de apă mai mari.


Egretta alba (egreta albă) - cod A027

Habitat. Cuibăreşte destul de rar în stufărişurile, mlaştinile, deltele şi

lagunele din sud estul Europei. Restul anului poate fi întâlnită şi în alte

regiuni cu ape puţin adânci în bălţi.





Egretta garzetta (egreta mică) - cod A026

Habitat. Cuibăreşte în arbori, arbuşti sau stuf, în colonii mixte, în lunile

aprilie - iulie cu alţi stârci, uneori cu ţigănuşi şi cormorani mici. Puii sunt

nidicoli şi stau în cuib o lună. Răspândită vara în sudul Europei, Africa de

Nord, Asia, iarna în jurul Mediteranei. În România oaspete de vară, din aprilie

până în octombrie, unele exemplare pot rămâne şi iarna. Se întâlneşte în

zonele umede, bălţi, râuri, lagune sărate. Mai frecventă pe Dunăre şi în Deltă.

Gelochelidon nilotica (pescăriţă râzătoare) - cod A189.

Habitat. Cuibăreşte în colonii, rar şi local in sud estul

Europei, de asemenea in Danemarca, pe bălţi din regiuni de

coastă si pe ţărmuri nisipoase.Vânează mai ales deasupra

uscatului, a bălţilor de coastă şi a pajiştilor. Hrana constă în mare

parte din insecte, dar şi din broaşte şi reptile sau rozătoare mici.





Glareola pratincola (ciovlică ruginie) - cod A135.

Habitat. Cuibăreşte în sud estul Europei în colonii, în regiunile

aride (de exemplu noroi uscat de soare) din ţinuturi întinse

mlăştinoase. Se hrăneşte cu insecte pe care le prinde din zbor.





Ixobrychus minutus (Stârc pitic) - cod A022

Habitat. Specia populează locuri cu vegetaţie densă în zonele

mlăştinoase, de preferinţă stufărişuri. Cuibăreşte în perechi izolate, în

locuri cu vegetaţie densă şi stufărişuri, în zonele mlăştinoase.





Lanius collurio (sfrânciocul roşiatic) – cod A338

Habitat. Cuibăreşte în regiuni deschise, terenuri agricole cu

tufişuri cu spini (măceş, porumbar, păducel) şi în poieni. Păşunile şi

terenurile agricole mărginite de vegetaţie naturală constituie

habitatul ideal pentru sfrânciocul roşiatic.




Lanius minor (sfrânciocul cu fruntea neagră) – cod A339

Habitat. Cuibăreşte în regiuni deschise cu arbori izolaţi şi tufişuri, de

multe ori pe terenuri agricole şi păşuni, unde îşi construieşte cuibul în arbori.

Uneori cuibăreşte arborii de pe marginea şoselelor. Preferă terenurile agricole

înconjurate de vegetaţie natură şi habitatele cu arbuşti şi arbori tineri.




Larus minutus (pescăruş mic) – cod A177.

Habitat. Este o specie care cuibăreşte relativ rar în sud estul

Deltei Dunării şi pe unele lacuri mai ales cele din lungul litoralului.

Pescăruşul mic apare frecvent în nordul arealului său în perioadele de

pasaj sau chiar şi iarna.

Nycticorax nycticorax (stârc de noapte) – A023

Habitat. Preferă regiunile cu mlaştini şi bălţi dar este frecvent

prezent şi în apropierea apelor încet curgătoare (râuri, canale). Cuibăreşte

în colonii mici, în arbori (salcie, arin), uneori cu alţi stârci. Se hrăneşte cu

peşti, insecte, amfibieni. În migraţie de multe ori se hrăneşte pe terenuri

agricole.




Pelecanus onocrotalus (pelicanul) - cod A019.

Habitat. Specie rară al cărei număr este în scădere. În

Europa probabil 3500 de perechi clocitoare. Vara pot fi găsiţi în

principal in regiunile lacustre din SE Europei (majoritatea în Delta

Dunării), iarna şi în zone de coastă şi golfuri.




Platalea leucordia (lopătarul) – cod A034

Habitat. Specia este oaspete de vară, cuibăreşte în colonii mici în

stufărişuri dese



Recurvirostra avosetta (cioc întors) - cod A132.

Habitat. Cuibăreşte în colonii destul de mari, în golfurile marine

puţin adânci, în lagune şi pe lacuri din stepe (mai ales salmastre).



Sterna hirundo (chira de baltă) - cod A193

Habitat. Cuibăreşte în perechi izolate sau în colonii mici pe mlaştinile din regiunile de coastă şi pe ţărmurile lacurilor

continentale.

Prigoriile (Merops apiaster)


Prigoriile, albinareii sau mancatoarele de albine sunt pasari migratoare, care fac parte din subordinul Meropes, familia Meropidae. Se numara printre pasarile cele mai viu colorate din Lumea Veche. Sunt reprezentate prin numeroase specii in Africa si 24 de specii din genul Merops, distribuite in Europa si Australia.

Se remarca printr-un cioc lung, subtire si usor inconvoiat, aripi lungi si ascutite, picioare scurte si slabe si printr-un penaj divers si viu colorat. Aduce la infatisare cu o mierla, fiind, insa, mai zvelta decat aceasta, cu pliscul mai lung, mai fin si mai subtire si cu coada, de asemenea, mai lunga.

Se hraneste in special cu viespi si albine, nefiind afectate de veninul acestora. Isi urmareste prada, prin deplasarea capului, fixand-o frontal cu multa precizie. Prigoria este una dintre putinele pasari care se pot uita drept inainte cu ambii ochi, peste varful ciocului. Odata prinsa, insecta este lovita mortal, apoi faramitata si inghitita. Miscarea brusca pe care o executa pentru a-si anihila prada este una instinctiva, fapt pentru care se poate produce si in gol, ca de pilda, in timpul dansului nuptial.

Diferenta intre masculi si femele este greu de observat la prigorii, fiecare sex comportandu-se aproximativ asemanator: confectionarea galeriilor, ca si clocitul se fac, cu schimbul, de catre ambii parteneri. In timpul imperecherii are loc o hranire cu caracter ceremonial a femelei de catre mascul.

Galeriile sunt confectionate in vederea clocitului. Prigoriile sapa cu ciocul in malurile lutoase, iar pamantul este dat afara cu picioarele. Pot sapa in adancime pana la 2m. La capat galeria se largeste, formand una sau doua camere, dedicate clocitului. Timpul necesar executiei este de 10 zile. Sapte zile mai tarziu, cei doi parteneri incep sa cloceasca, inlocuindu-se la fiecare 15-20 min. Durata de clocire este de 22 de zile, femela depunand 5 pana la 7 oua, pe un pat de ingluvii.

Legaturile intre prigorii sunt deosebit de puternice: o prigorie nu smulge niciodata hrana alteia, galeria de cuibarit poate fi vizitata de ceilalti membrii ai coloniei. Noaptea obisnuiesc sa doarma in siruri, apropiate unele de altele, cu corpurile drepte si capul tinut vertical in sus, si nu in penajul de pe umar cum obisnuiesc celelalte pasari.


Corbul sau cioara de camp (Corvus frugilegus)

Reprezinta una dintre cele 4 specii europene de pasaricare fac parte, din punct de vedere taxonomic, din genul Corvus al familiei Corvidae. Exemplarele sin subspecia Corvus frugilegussunt cele mai mari variante ale acestei specii, avand ciocul puternic si penajul negru. Acestea pot fi intalnite din Europa de Vest si pana in stepele din Asia, tinutul Altai. Cealalta varianta - Corvus frugilegus pastinator este compusa din cele mai mici reprezentante ale speciei, avand penajul intunecat, cu nuante purpuri si putand fi intalnita din Asia si pana la Coasta Pacificului.  
Ca dimensiuni, cioara de camp este foarte asemanatoare cu cioara neagra sau cu cea vanata -  Corvus corone, respectiv C. Cornix. Exemplarele adulte au la baza ciocului o portiune de piele golasa, albicioasa inspre gri, si o creasta usor ascutita. Reprezentantii tineri si puii din aceasta specie sunt mult mai aproape ca aspect de ciorile negre, mai ales in privinta trasaturilor faciale si a narilor, diferenta fiind facuta de ciocul mai puternic si mai evidentiat al exemplarelor din specia Corvus frugilegus.
Ciorile sunt pasari omnivore, hranindu-se cu o mare varietate de carne, inclusiv cu viermi de pamant sau alte nevertebrate, seminte si radacini uscate (pe care le consuma in special iarna). Se hranesc pe pamant, deseori ingropand o parte din hrana in sol, cu ajutorul ciocului, in
vederea consumarii ulterioare.
Picus canus-Ciocănitoare sură

Lungime 27cm. Larg raspandita, dar mai putin comuna decat ghionoaia verde. Tinde sa traiasca la altitudini mai mari decat aceasta din urma. Pe de alta parte este rar intalnita in localitati. O putem deseori vedea pe sol, dar nu este o specialista in hranirea cu furnici, in cea mai mare masura ea se hraneste pe copaci. Sperioasa si prudenta. Primavara isi semnaleaza prezenta cu strigatul sau, dar vara este greu de gasit. Toamna si iarna se indreapta spre localitati. Se aseamana cu ghionoaia verde, dar este ceva mai mica si are cap mai gri, cu mai putin negru si cu mai putin rosu. Masculul are rosu doar pe partea frontala a capului, femela deloc. Juv. este asemanator cu femela, cu pete vagi doar pe abdomen, juv. mascul are putin rosu pe frunte. Strigatul de primavara se aseamana cu cel al ghionoaiei verzi, dar e mai slab, mai moale, aproape ca de flaut (usor de imitat printr-un fluierat). Notele au pauze mai lungi intre ele si sunt usor incetinite spre sfarsit, iar scaderea in tonalitate este evidenta: “chi-chi-chi-chi-cu-cu”. Strigatul de alarma este repetitiv: “chia”, intens si agitat. Mai are un strigat: “chic” asemanator cu al ciocanitoarei pestrite mari. Spre deosebire de ghionoaia verde, bate darabana in mod frecvent, ciocanituri bruste care dureaza in jur de o secunda, mult mai puternice decat cele ale ghionoaiei verzi.


Picus viridis- Ghionoaia verde

Lungime 30 cm. Specie comuna in padurile cu frunze cazatoare, dar si in regiunile deschise cu copaci izolati sau palcuri de arbori. Adesea, pot fi vazute pe sol in cautare de furnici.

Iarna patrund adanc in musuroaiele de furnici. Partea superioara a corpului verde cu tartita galbuie. Ghionoaia verde sau ciocanitoarea verde se deosebeste de ghionoaia sura prin dimensiunile mai mari, verdele mai intens, mai mult rosu pe crestet (la ambele sexe), de asemenea, cu mai mult negru pe obraji. Masculul are rosu pe mijlocul “mustatii” negre (la ssp. iberica sharpei este aproape complet rosie). Juv., spre deosebire de juv. de ghionoaie sura, este puternic patat pe cap, gat si partea ventrala a corpului, este mai verde pe spate si are mai mult rosu pe crestet. Sperioasa si precauta. Zbor ondulatoriu, cu etape lungi, cu un zgomot puternic al aripilor, silueta prezentand un gat destul de subtire. Este volubila si zgomotoasa primavara si toamna. Primavara, strigatul teritorial care inlocuieste darabana, consta intr-o serie ampla de sunete pline, ca un fel de raset: “chi-chi-chi-chi”, in scadere ca tonalitate si accelerindu-se spre final; este produs de ambele sexe; pot fi auzite si duete. Strigatul de zbor este ascutit, scurt si vehement “chiuchiuchiu” sau scurt “chiu-chiuc”. Strigatul de alarma este mai atenuat “chiachiachia”. Puii cer hrana cu un strigat discordant, ca un smirghel frecat de lemn. Bate darabana rareori; darabana dureaza mai mult decat la ciocanitoarea pestrita mare, dar este surprinzator de slaba pentru o ciocanitoare atat de mare.
Coracias garrulus- Dumbrăveanca

Destul de rara – raspandita in Sudul si Estul Europei, in regiuni deschise cu copaci mari, scorburosi.

Dumbraveanca cuibareste in scorburi, uneori pe darapanaturi, etc. Albastrul pal de pe corp si aripi are un anumit luciu, astfel ca la lumina puternica a soarelui pare albastru ultramarin, iar seara albastru verzui. Spate maro castaniu deschis, cotul aripii si partea inferioara a tectricelor alare de un albastru-violet intens. Juv. are un colorit mai sters si mai maro, gatul si pieptul fiind slab dungate cu maro-cenusiu. Se observa stand frecvent pe sarme telegrafice sau pe crengi sau cioturi de copaci, zboara in jos spre sol si prinde insecte mari comportandu-se ca sfranciocul rosiatic. Zbor asemanator cu cel al stancutei, dar mai rapid, cu batai mai viguroase de aripi. Zborul nuptial consta dintr-o plonjare pe durata careia se inclina dintr-o parte in alta (rotiri pe jumatate), ca nagatul. Strigate: “cioc-cioc” (ca cele de cotofana si stancuta), alaturi de: “rrac, rrac” (ca cele produse de gaita).



  1   2   3   4


База данных защищена авторским правом ©shkola.of.by 2016
звярнуцца да адміністрацыі

    Галоўная старонка