Liceul teoretic "Ion Creangă" Str. Cuza Vodă, nr. 51, sect. 4, Bucureşti




Дата канвертавання19.04.2016
Памер45.13 Kb.

Liceul teoretic “Ion Creangă”

Str. Cuza Vodă, nr. 51, sect. 4, Bucureşti



CAPITOLUL I


Peştii sunt animale vertebrate, care trăiesc şi respiră sub apă, cu ajutorul branhiilor. Aceştia deţin aripioare pentru înot, solzi pentru apărare şi un corp aerodinamic pentru a se mişca uşor sub apă.

Peştii trăiesc în aproape orice habitat subacvatic, de la apele reci ale Atlanticului până la apele fierbinţi ale deşerturilor.

Peştii din Antarctica au în sânge nişte chimicale anti-înghet speciale care îi fac să supravietuiască la temperaturi sub 0 C.

Peştii prădători clocesc ouăle sau icrele, imediat ce incepe sezonul uscat în tropicele Americii de Sud şi Africa, lăsând ouăle să se usuce în pământ până când ploile se întorc, 6 luni mai târziu.

În adâncul oceanului, unde lumina Soarelui nu ajunge, mulţi peşti cooperează cu bacterii strălucitoare pentru a crea propria lumină pentru comunicare şi pentru a atrage parteneri şi pradă.

Cu aproximativ 25ooo de specii recunoscute, peştii constituie cea mai diversificată grupă de animale vertebrate, reprezentând ½ din acestea. Noi peşti continuă să fie descoperiţi şi denumiţi, într-un ritm de 200-300 de specii pe an. Cu acest număr vast de peşti diferiţi, apare o diversitate de mărimi şi forme, de la balene şi rechini uriaşi, ce ajung pînă la 12 m lungime, pînă la cele mai mici vertebrate, un goby, măsurând numai 1 cm lungime.

Peştii sunt, în general, aerodinamici, cu bot şi posterior ascuţit şi cu o coadă lată. Spre deosebire de forma corpului uman, corpul unui peşte este ideal pentru a accelera prin apă fără a crea exces de rezistenţă. Forma de torpilă a corpului este specifică celor mai rapizi peşti, cum ar fi peştele-cioc şi tonului. Un peşte-cioc poate înota în izbucniri de peste 110 km/h. Tonul poate rezista pe distanţe lungi, înotând cu 50 km/h, migrând 12500 km în doar 4 luni.

Ţiparul a fost adaptat la viaţa pe fundul oceanului şi printre recifuri de corali, unde viteza nu este la fel de importantă ca, camuflajul.

Peştii sunt o sursă importantă de proteine pentru milioane de oameni din lumea întreagă. Din anii 1970, 70-100 milioane de tone de peşte sunt prinse în fiecare an pentru alimentare. Oamenii consumă aproape 70 % din peştii prinşi, restul servind ca hrană pentru animale care ajută la producerea altor tipuri de proteine. Proteinele de peşte reprezintă
aproximativ 25 % din totalul proteinelor animale consumate de populaţia lumii.

Peştii pot fi foarte periculoşi. Unii sunt veninoşi, în timp ce alţii au o muşcatură mortală.

Asemeni altor animale şi peştii au nevoie de oxigen. Ei au un mod aparte de a respira şi anume lasă apa să intre în gură, o direcţionează spre branhiile situate de o parte şi de alta a capului unde este preluat oxigenul din apă.

CAPITOLUL II

Subcapitolul 1 – Peştii sanitari
Unui cercetător american, Konrad Limbo, îi datorăm descoperirea pe ţărmurile Californiei de Sud în primăvara anului 1949, a unei „instituţii” submarine de un extraordinar interes ştiinţific. Este vorba de serviciul de asistenţă sanitară pe care unele fiinţe marine le acordă semenilor lor ori de câte ori aceştia sunt atacaţi de paraziţi şi bacterii.

Până în prezent ştiinţa cunoaşte peste 25 de specii de peşti-sanitari, 6 specii de creveţi şi un crab, toţi specializaţi pentru acest gen de activitate.

Peştii-sanitari seamănă unii cu alţii: au botişoarele alungite ca nişte pensete şi corpul decorat în culori foarte vii, pentru a putea fii detectaţi de la distanţă. Ei îşi oferă serviciile printr-un ritual de mişcări, cunoscut de toţi peştii în suferinţă. La rândul lor, şi pacienţii îşi semnalează mişcările: peştele Naso tapeinosoma pigmentează în albastru locul unde se află un parazit pentru a atrage atenţia curăţătorului. Nu-i de mirare deci că au devenit nişte „persoane inviolabile”. Nici un animal de pradă din mări şi oceane nu-i atacă. Ceva mai mult. Unii uriaşi ai recifelor, renumiţi pentru voracitatea şi lăcomia lor, cum ar fi bibanii-uriaşi, îşi deschid docile gura, iar peştişorii-sanitari, pătrunzând în această „peşteră” ucigătoare, ciugulesc, fără frică de a fi înghiţiţi crustaceii paraziţi de pe pereţii ei. Chiar şi aricii de mare, atât de precauţi şi urâcioşi, îşi desfac ţepii, lăsând mărunţii peşti Siphonia versicolar să le cureţe crusta de oaspeţii nedoriţi şi de resturi detritice. Micuţul peşte argintiu, numit de pescari seniorita, este vestit prin neobosita sa „asistenţă medicală”.

Peştii-sanitari, deşi singuratici, nu-şi desfăşoară activitatea la întâmplare, ci doar în anumite locuri, cu vizibilitate bună în toate direcţiile, cum ar fi o ieşitură de stâncă, lângă vasele scufundate, la „liziera” pădurilor subacvatice de alge.

Multe locuri căutate de pescari îşi datorează faima şi prezenţa „agenţilor sanitari”, care atrag bancuri uriaşe de peşti.

Pentru a verifica dacă aşa stau lucrurile, Konrad Limbo a efectuat o experienţă simplă: a capturat toţi peştii sanitari care pătrundeau în jurul unor recife. După câteva zile, cercetătorul a constatat două fenomene interesante.



În primul rând, împuţinarea considerabilă a peştilor din respectivul perimetru. N-au mai rămas decât câţiva din vechii localnici. În al doilea rând, „conservatorii” care nu au părăsit recifele pustii au început să sufere de diferite boli de piele. Solzii li s-au acoperit cu inflamaţii şi ulceraţii. Înotătoarele păreau zdrenţuite, excrescenţe albe, pufoase, le fluturau în jurul corpului. Analizele de laborator au scos în evidenţă că aceste răni erau anumite bacterii patogene şi au demonstrat serviciile inestimabile ale peştilor-sanitari, care pot fi foarte bine încadrate în acele uimitoare acţiuni de într-ajutorare ce se petrec în „lumea tăcerii”.

Subcapitolul 2 - Rechinii

Primii peşti au trăit acum 400 milioane de ani. În prezent, în mări şi oceane trăiesc peste 20.000 de specii de peşti şi toţi înotători excelenţi. Unul dintre aceşti peşti este rechinul.

Rechinii au existat înaintea dinozaurilor cam acum 265 de milioane de ani, fiind foarte mari şi având ţepi pe cap. Puţine oase de rechini au devenit fosile, dar în schimb dinţii lor au făcut-o, fiind mai mari de 12 cm. Aceşti rechini se numeau Megalodon, având peste 24 m. În zilele noastre rechinii nu au decât peste 5 m, variind de la o specie la alta, unii fiind supli, vânători şi înotători extrem de rapizi, care străbat mari distanţe în fiecare an, iar alţii fiind mai graşi sau mai turtiţi, petrecându-şi viaţa lânga un ţărm stâncos sau lângă un recif de corali.

M
arele rechin alb
este un enorm peşte de pradă, având un extraordinar simţ al mirosului, cu care îşi detectează prada de la 2 km şi mai multe rânduri de dinţi orientaţi către interior.


Rechinul ciocan are capul sub formă de T, exact aşa cum este capătul ciocanului. În timp ce rechinul înoată, el îşi balansează capul dintr-o parte într-alta astfel încât să poată vedea de jur împrejur.

Rechinul somnoros este al doilea peşte ca mărime din lume. El înoată cu gura deschisă ca să prindă vietăţile microscopice din mare.

Rechinul treierător are o coada lungă pe care o foloseşte ca un bici agitând-o în apă. Oamenii de ştiinţă cred că aceasta ori îi blochează prada, ori strânge peştii într-un grup compact pe care apoi rechinul-treierător îi atacă.

Rechinul balenă este lung de până la 13 m şi este cel mai mare peşte. Acest uriaş blând, faţă de strămoşul său gigantic Megalodon (care se repezea la strămoşii balenelor albastre cu monstruozitate) se hrăneşte în mod paşnic, filtrând plante şi animale mici luate din apă.

Rechinul pitic are o lungime de 15 cm, nu mai mare decât a unui peşte de acvariu. De fapt, jumătate dintre rechinii cunoscuţi măsoara mai puţin de 1 m.

Rechinul spiriduş trăieşte pe fundul mării. Botul lui lung, sensibil, îl ajută să găsească orice pradă din preajmă, fiind foarte strălucitor.

Din totdeauna rechinii şi-au luat asupra lor vina de ,,mâncători de oameni”, această faimă au luând-o în drum, de la faimosul film ,,Fălci”. Majoritatea rechinilor nu se ating de oameni, constatâdu-se că ei atacă omul doar când îl confundă cu o focă sau cu o altă pradă.

Subcapitolul 3 – Peştii osoşi

Istoria vieţii pe Pământ a început în urmă cu aproape 600 milioane de ani. Evoluţia timpurie a avut loc în ocean, şi câţiva descendenţi ai primilor peşti ancestrali mai trăiesc încă şi azi. Caracteristicile lor străvechi prezintă indicii vitale despre dezvoltarea respiraţiei şi locomoţiei, deoarece aceşti primi peşti au anumite trăsături comune cu amfibienii.


  1. Coelacantul

Urme ale acestui peşte s-au găsit în depuneri de fosile vechi de 60-400 milioane de ani. Până în 1938 se credea că acest peşte este dispărut, dar în luna decembrie a anului respectiv o îngrijitoare a unui muzeu din Africa de Sud a descoperit un specimen în captura unui trauler din East London. Originea peştelui a fost identificată în Insulele Comore, lângă Madagascar, şi în cele din urmă s-a găsit o mică populaţie de coelacant în apele adânci din jurul insulei vulcanice Grande Comore. Locuitorii insulei cunoşteau peştii, uneori pescuiţi din greseală dar prea unsuroşi pentru a fi mâncaţi.


Coelacantul datează din devonian, acum 108 – 360 milioane de ani, o vreme în care cei dintâi amfibieni dezvoltau picioare şi ieşeau pe uscat. Spre deosebire de peştii moderni, coelacantul are înotătoare lobate ciudate, fiecare susţinută de muşchi şi oase bine dezvoltate. La început se credea că peştele umblă pe fundul mării. Un film prezintă coelacantul stând în cap, manipulându-şi corpul prin mişcări alternative de înot cu înotătoarele sale. Se pare că, coalacanţii înoată într-un mod straniu, uneori cu capul în jos. Înotătoarele pectorale şi înotătoarele abdominale posterioare sunt coordonate. Folosindu-le împreună, coalacantul se propulsează, deplasându-se din apa adâncă, unde îşi petrece ziua, în apele mici, unde îşi petrece noaptea hrănindu-se cu calamari şi peşti mici.
  1. Peştii dipnoi


Asemenea coelacantului, peştele dipnoi are caracteristici fizice care leagă peştii de amfibieni. În trecut existau în toată lumea, dar în prezent au mai rămas doar şase specii de apă dulce. Acestea se găsesc în Amazon, anumite râuri din Africa Centrală si de Vest, şi câteva râuri din Australia. Râurile în care trăiesc au tendinţa de a seca în timpul verii, dar peştii dipnoi au evoluat pentru a face faţă acestui lucru. Când apa dispare, ei se îngroapă în mâlul rece al râului. Speciile africane de peşte dipnoi îşi fac un cocon sub suprafaţa arsă de soare a mâlului şi intră într-o stare de inactivitate, numită estivaţie, stare în care pot rămâne luni în şir, sau chiar ani, aşteptând ploile.

Peştii dipnoi supravieţuiesc pentru că au plămâni perechi - similar cu vertebratele terestre – şi o inimă adaptată, împărţită în patru camere pentru a pompa sângele în plămâni, precum şi în branhii şi corp. Râurile Burnett şi St. Mary din Queensland nu seacă complet, dar sunt sufocate de plante şi apa devine dezoxigenată. Peştii obişnuiţi ar muri dacă branhiile lor nu ar înceta să functioneze, dar peştii dipnoi australieni urcă din când în când la suprafaţă pentru a respira aer în plămâni.

Ştiucile de mâl şi peştii de stuf sunt peşti de apă dulce din Africa. Ei au plămâni şi branhii perechi care le permit să inspire aer oricând este necesar. De asemenea ei au solzi aspri şi o bază cărnoasă la înotătoarele perechi. Ştiucile de mâl şi peştii de stuf îşi folosesc înotătoarele pentru a se propulsa prin vâslire în timp ce vânează insecte şi nevertebrate mici.


  1. Bioluminescenţa

În adâncurile întunecate ale mării, peste o mie de specii de peşti osoşi au capacitatea de a lumina. Multe specii folosesc lumina pentru camuflaj, pentru a preveni ieşirea în evidenţă a conturului lor pe fundul luminos al apei. Peştii undiţari folosesc o momeală bioluminescentă pentru a atrage prada, în timp ce peştii lanternă folosesc lumina pentru a-şi face semne unii altora.

  1. Heringi şi hamsii

În trecut peşti importanţi în alimentaţie, heringii din Atlanticul de Nord şi din Pacific sunt periclitaţi de pescuitul în exces. Heringii îşi depun icrele în timpul verii, în bancuri, formând pe fundul mării un covor lipicios de ouă. Şproţii sunt strâns înrudiţi cu heringii, iar sardinele sunt de fapt puieţii sardelelor. Din puieţii de hering şi din cei de şprot se prepară alimente. Această piaţă rentabilă a încurajat pescarii să vâneze peşti imaturi, decimând populaţiile capabile de reproducere.

Industria produselor din peşte din Europa a redus şi ea populaţiile de hering, iar apetitul japonezilor pentru icre de hering a avut ca rezultat un spectacol uimitor în care sute de tone de peşte comestibil au fost aruncate de producătorii americani şi canadieni, după extragerea şi congelarea pentru export a delicatesei. Hamsiile sunt exploatate pentru preparate din peşte şi untură de peşte, sau vândute ca delicatesă. Ancoveta, în mod normal abundentă în apele reci ale Curentului Humboldt, are o importanţă economică mare pentru America de Sud, dar populaţiile sale de obicei sunt reduse drastic la fiecare şapte ani când El Nino, o schimbare a curentului oceanic, aduce ape calde aproape de ţărm.



Subcapitolul 4 – Peştii piranha

În ciuda aspectului inofensiv şi a dimensiunii reduse, peştii piranha din America de Sud au o reputaţie înfricoşătoare, ca cei mai sălbatici şi mai periculoşi dintre peştii de râu. Înotând în bancuri mari, ei atacă şi devorează orice animal care le iese în cale, lăsând în urmă doar scheletul.

Ferocitatea peştilor piranha este legendară. Peste tot în America de Sud există povestiri despre nefericiţi înotători care au fost atacaţi de bancuri de peşti piranha însetaţi de sânge şi desfăcuţi în bucăţi de carne şi oase. Conform unei poveşti senzationale, un atac frenetic asupra unui cal a determinat căderea în apă atât a calului, cât şi a călăreţului; tot ce a rămas în urma atacului au fost cele două schelete şi hainele bărbatului, rămase aproape intacte. Răufăcătorii fictivi deţin bazine de peşti piranha pentru tratarea “duşmanilor” şi acvariştii cresc peşti piranha în acvariile lor, fascinaţi de reputaţia lor macabră.

Majoritatea povestirilor se referă la peştele piranha cu burta roşie, una dintre cele patru specii considerate periculoase. În total există aproximativ 18 specii, care se găsesc în sistemele de râuri ale Americii de Sud: Amazon, Orinoco şi Parana. Ei trăiesc şi se înmulţesc practic în orice apă curgătoare, de la râuri adânci la pârâuri, şi vânează, de obicei, în apele de inundaţie şi în lacuri, atâta timp cât acestea sunt umplute cu peştii cu care se hrănesc.



Luat individual, peştele piranha nu ar fi mai periculos decât orice alt peşte prădător mic, pentru că, deşi unele specimene de peşte piranha cu burta roşie cresc până la 30 cm sau mai mult, majoritatea sunt mai mici şi au apetitul pe măsură. Pericolul constă în obiceiul lor de a se asocia în bancuri care se hrănesc ca un tot unitar, ca roiurile de lăcuste. Un asemenea banc patrulează pe râu în sus şi în jos şi atacă orice vietate care îi iese în cale, fiecare peşte fiind atras într-o frenezie de hrănire prin mirosul sângelui şi prin activitatea peştilor din vecinătate. Dovezile arată că cel puţin douăzeci de peşti trebuie să vâneze împreună pentru a genera acest efect, dar având în vedere că bancurile sunt adesea formate din mai multe sute de indivizi, un peşte piranha nu are nevoie de încurajare.

La prima vedere, peştele piranha nu arată ca un prădător înfricoşător de eficient. Corpul său este turtit lateral ca şi corpul plăticii, are un bot scurt şi turtit, şi doar falca inferioară care iese ameninţător în afară sugerează obiceiurile sale. El pare incapabil să înoate repede, însă aparenţele înşală: coada sa lată este acţionată de muşchi puternici, capabili să propulseze peştele prin apă cu o forţa teribilă în timpul atacului.

Peştele piranha îşi detectează prada pe mai multe căi. Ochii săi sunt mari şi parţial orientaţi înainte, conferindu-I o măsură de vedere binoculară pentru aprecierea distanţelor. În plus, orice mişcare din apă generează vibraţii care se deplasează ca undele sonore, fiind receptate ca sistemul de linie laterală al peştelui piranha, care este sensibil la presiune.

Cel mai important, peştele piranha are senzori chimici foarte bine dezvoltaţi, situaţi în găurile nazale proeminente din faţa ochilor, care percep cele mai mici urme de miros din apă. Ca mulţi rechini, peştele piranha este extrem de sensibil la mirosul de sânge, care acţionează ca un magnet şi îl stimulează să atace. După ce a început atacul, creşterea cantităţii de sânge din apă îl împinge într-o frenezie pe peştele atacator, atrăgând în acelaşi timp alţi peşti. Stimulul de hrănire este atât de puternic încât adesea peştii piranha se vor mânca unii pe alţii în robia poftei lor, precum şi orice altă vietate care se abate în apropierea lor, adesea scoţând în câteva secunde carnea de pe noii veniţi.

Peştii mici sunt înghiţiţi întregi, dar animalele mai mari sunt mâncate în bucăţi, muşcătură cu muşcătură, fiecare peşte muşcând din animal bucată după bucată, înghiţindu-le rapid. Peştele piranha este bine dotat pentru această activitate, cu muşchi puternici ai fălcilor şi dinţi ca nişte lame care se intercalează ca fălcile unei capcane. Fiecare dinte triunghiular are un vârf ascuţit şi muşchi ca de lamă pentru tăierea pielii şi a cărnii, iar dinţii pot tăia fără probleme oase de mărime medie.

Asemenea dinţi permit peştilor piranha să termine repede animalele relativ mari, şi s-a înregistrat un caz în care o capibara de 40 kg (un rozător uriaş din America de Sud) a fost redusă la oase de către un banc de peşti în aproximativ un minut. Există cazuri în care animale mai mari sunt atacate şi ucise, şi bineînţeles multe povestiri despre victime umane, deşi puţine dintre acestea au fost dovedite. Fireşte, un banc de peşti piranha este capabil să devoreze şi un om cu aceiaşi eficienţă, şi oricine se aventurează în apă în timpul unei frenezii de hrănire ar deveni probabil parte din ospăţ. Totuşi, în general, peştii piranha se hrănesc cu alţi peşti, şi mulţi îşi trăiesc probabil viaţa fără a fi gustat vreodată sânge cald.

Peştii piranha se înmulţesc în sezonul tropical ploios. Fiecare femelă produce aproximativ 4000 – 5000 de ouă la o depunere de icre. Ouăle sunt fecundate în apă de către mascul şi, fiind lipicioase, se fixează pe plantele acvatice. Sarcinile masculului nu se încheie cu fecundarea ouălor: la unele specii, el păzeşte şi apără ouăle timp de 10 – 15 zile până la ecloziune. Probabil că unele atacuri asupra oamenilor au fost declanşate de pătrunderea întâmplătoare în terenurile de depunere a icrelor.

Moda creşterii peştilor piranha în acvarii a dus la exportul lor peste tot în lume şi inevitabil mulţi peşti care au crescut prea mari au fost aruncaţi în râuri şi în lacuri în afara Americii de Sud, locul lor nativ. În regiunile temperate, apa este prea rece pentru ca ei să poată supravieţui, nemaivorbind despre înmulţire, astfel încât ei nu reprezintă o ameninţare, dar, de exemplu în statele sudice ale Americii, apele par ideale şi din asemenea ape au fost pescuiţi peşti piranha perfect sănătoşi. Dacă aceşti peşti se înmulţesc şi încep să întemeieze populaţii viabile, atunci efectele asupra vieţii locale pot fi catastrofale.
Subcapitolul 5 – Alte specii de peşti

Peştele clovn viu colorat este doar una dintre multele specii tropicale frumoase din grupul peştilor cu înotătoare ţepoase. El trăieşte în siguranţă printre tentaculele înţepătoare ale dediteilor de mare, un habitat periculos pentru alţi peşti mici.

Ştiuca din Africa de Vest trăieşte în apa mâloasă, slab aerată. Branhiile sale sunt ajutate în timpul perioadelor de secetă de o vezică înotătoare, cu rol de plămân.

Peştele de stuf este o specie de apă dulce. Are plămâni şi branhii şi poate respira aer când e necesar. Înotătoarele sunt folosite pentru vâslirea prin apă.

Bibanul dungat are o formă hidrodinamică, care este perfectă pentru manevrabilitate. Organele sale interne se potrivesc compact în corp. Are o vezică înotătoare pentru plutire şi un sistem de linii laterale de detectare a vibraţiilor.

Exos lucius, o ştiucă tânără are înotătoarele anale şi dorsale scurte, dispuse la capătul posterior, fiind tipice pentru prădătorii care aşteaptă apariţia prăzii şi apoi se năpustesc asupra ei.

Căluţii de mare sunt unici în rândul peştilor, capul fiind în unghi drept faţă de corp. Femela depune aproximativ 100 de ouă, fecundate de mascul şi incubate într-o pungă de pe corpul său timp de circa 50 de zile până cînd ies puii. Ei înoată foarte încet, în ape puţin adânci, în poziţie verticală. În apele repezi, ei se prind de vegetaţia acvatică cu coada lor lungă.

Peştele Sargassum are pete pestriţe şi filamente asemănătoare cu nişte buruieni care îi permit să rămână nevăzut printre mănunchiurile de plante acvatice care plutesc în Marea Sargasso. El este un menbru al grupului foarte specializat al peştilor undiţari.

Peştele înger colorat în albastru, negru şi portocaliu are pete de culoare închisă care îl ajută la întreruperea conturului său şi astfel au rol de camuflaj, ascunzându-I forma de orice posibil prădător.

Peştele arici, dacă este alarmat, îşi umflă corpul cu apă sau aer pentru a-şi ridica ţepii, care sunt nişte solzi modificaţi. În mod normal ei stau lipiţi de corp. Trăieşte în Marea Mediterană şi în Oceanul Indian. I se spune arici de mare (peşte lampion).

Peştele roşu ca focul, un peşte exotic din familia peştilor scorpion, are masa de ţepi care conţin un venin mai puternic decât cel al cobrei.

Peştele piatră este extrem de periculos. Are 13 înotătoare dorsale, 3 anale şi 2 abdominale, toate prevăzute cu glande de venin. Acesta trăieşte în ape puţin adânci, între recifi de corali.

Cambula, în timpul dezvoltării, îşi răsuceşte capul până când ochii ajung de aceiaşi parte a corpului.

Anghilele electrice se ascund în crăpăturile dintre stânci de unde se năpustesc şi îşi muşcă prada cu dinţii ascuţiţi.

Pisicile de mare au cozi lungi şi subţiri prevăzute cu un spin veninos cu care îşi înţeapă duşmanii. Ele îşi unduiesc înotătoarele pectorale dezvoltate pentru a “zbura” prin apă.

Peştele zburător iese din apă pentru a scăpa de prădători. Îşi utilizează înotătoarele mari asemănătoare aripilor pentru a plana deasupra apei. Unii peşti zburători pot zbura peste 90 m lungime. Acesta se mai numeşte şi peştele pasăre, survolând Mediterana, asemănându-se cu un romb zburător, uimindu-i până şi pe scumfundători, care se trezesc cu peşti zburând pe deasupra capetelor fâlfâind din aripi ca liliecii.

Peştele de gheaţă este unul dintre peştii din Antartica, adaptaţi vieţii aspre în apele reci. În sânge are un antigel, care-l apără de îngheţ. Aici, sângele poate să transporte destul oxigen şi fără celule roşii.

Peştele sabie trăieşte în Atlantic, Pacific, Marea Mediterană, Marea Neagră (mai rar). Atinge 5 m lungime şi 200 kg greutate. Spatele e albăstrui închis, iar abdomenul argintiu. E un peşte răpitor, bun înotător şi îndrăzneţ.

Peştele fluture trăieşte în Africa tropicală şi este singurul peşte care poate zbura.

Peştele arcaş trăieşte în apele dulci ale regiunii indochineze şi poate fi văzut în acvariile din Singapore. E un bibănel rotofei care, pentru a prinde o insectă aruncă spre aceasta un jet de apă.



BIOBIBLIOGRAFIE:

  • Enciclopedia animalelor, 100 de animale ciudate (Editura Ion Creangă, Bucureşti 1996)

  • Encarta Enciclopedy

  • Arborele lumii

  • Internet

  • Enciclopedia ilustrată a cunoaşterii








База данных защищена авторским правом ©shkola.of.by 2016
звярнуцца да адміністрацыі

    Галоўная старонка