Al bisericii ortodoxe romane




старонка9/56
Дата канвертавання30.04.2016
Памер3.94 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   56

PERIOADA A PATRA

a căror slujire şi mijloace de lucru erau prea puţin evanghelice ; ;a ele s-au desfiinţat nu fără a trezi conflicte şi amărăciuni. In spre deosebire de monahismul răsăritean, care înscrie în această i'ă pagini de vrednicie excepţională, atît pe linia ascetică şi con-tivă cît şi pe cea obştească, monahismul apusean se caracteri-arin'tr-o organizare centralistă şi de totală obedienţă papală, în sură încît pînă şi ordine cerşetoare, ca cel al dominicanilor, care ait la început cu avînt într-adevăr sincer de slujire, a ajuns să ; prin inchiziţie acte grave ce mergeau pînă la exterminarea în i comunităţilor creştine neconformiste. De aceea, nu-i de mirare slujirea monahală din acel timp, în Apus, se întîlneşte atît iubire dă şi ascetism, cît şi intoleranţă, care merge pînă la preconiza­tei.'

tre cauzele, care au dus la înfiinţarea multora din ordinele mo-

căci, spre deosebire de Răsărit, în Apus vom înregistra în această

lă o sumedenie de formaţii mînăstireşti, cu statute şi obiective

î, dar care toate vor fi puse de conducerea bisericească a vremii

ba ideii papale, trebuie să socotim mai multe : combaterea luxului

indăviei clerului, nevoia de stăvilire a mişcării sectare sau eretice,

proape totdeauna avea nuanţă anticlericală, în sfîrşit, chemarea

re papi sau de către alţi factori la opera de răspindire a creşti-

ui în ţările nordice ale Europei, în Asia şi chiar printre «schis-

i» din ţările estului şi sud-estului european, inclusiv în Imperiul

n. Pe lîngă ordine monahale propriu-zise au luat naştere şi aso-

libere sau frăţii de bărbaţi sau de femei numite «terţiarii», care

;eau intra între zidurile mînăstirilor, ci rămîneau în lume şi prac-

acte de pietate, de penitenţă ori de caritate, desigur sub îndru-

unui duhovnic, aşa cum erau şi în Imperiul bizantin şi în cele-

ări ortodoxe frăţii de «nevoitori», de avramţi, de (JH^orcovot.

nii dintre «terţiari» au introdus cu timpul în familii idealul «imi-

lui Hristos», aşa cum au fost cazurile regelui francez Ludovic al

cel Sfînt (f 1270), al «Sfintei» Elisabeta a Ungariei sau al Turin-

' 1231), iar mai tîrziu, în sec. al XV-lea, fraţii de viaţă comună

anda, care ne-au dat frumoasa carte «Urmarea lui Hristos», atri-

lui Thomas de Kempis (f 1471). în general, toate ordinele aveau

iţea lor un «general», iar în cadrele fiecărei ţări un adjunct «pro-

l».

rdinele monahale mai importante ivite în Apus, în această pe-, au fost :



Cartusienii, ordin înfiinţat în 1086 la Chartusium (Chartreuses) i-estul Franţei, lîngă Grenoble, de canonicul Bruno din Reims,

scopul de a întări disciplina merală a clerului. Ei recomandau

continuă contra luxului, a lenei şi a lăcomiei. Se ocupau cu tăria şi copierea de cărţi şi năzuiau spre viaţa contemplativă. Ca

foloseau numai pîine, legume şi apă. A fost socotit cel mai auster monahal, cu cel mai redus număr de membri, dar cu mare merit ţa culturală.



  1. Cistercienii sau cisterciţii a fost un ordin întemeiat lingă
    Dijon, la Cistercium (Cîteaux), în 1098, de egumenul benedictin Robert,
    în scopul îmbunătăţirii vieţii monahale, pe care a readus-o la simplitate,
    refuzînd să primească donaţii în case, în bani, în dijme sau să arendeze
    imobile. Ei trăiau singuri, din muncă manuală, în obşti monahale. In 1112
    a venit la mînăstire, dintr-o familie bogată, cel care avea sâ fie Bernard
    de Clairvaux (f 1153) şi care mai aducea tot atunci încă 4 fraţi şi un
    unchi. Bernard a dus o viaţă de retragere şi meditaţie. în scurtă vreme
    faima lui a ajuns atît de mare încît, cum spune un istoric (Hampe), timp
    de cîţiva zeci de ani el a fost regele neîncoronat al Europei. A fost
    chemat să combată prin predici mişcări extremiste, precum cea a lui
    Arnold de Brescia (1100—1153), în Lombardia, sau greşelile doctrinale
    ale unui dascăl celebru ca Petru Abelard (f 1142) şi ale petrobrusienilor,
    dar mai ales să pregătească atmosfera pentru plecarea în cruciada a
    Ii-a. A cenzurat şi moravurile, contemporanilor săi, inclusiv ale unor
    papi ca Eugen al III-lea (1145—1153). în 50 de ani ordinul cistercienilor
    a ajuns să dobîndească peste 500 de mînăstiri. Cîteva au fost şi in
    Transilvania.

  2. Premoîistratensil, cu centrul lîngă Lyon, la Premontre, era un
    ordin întemeiat în 1120 de canonicul Norbert din Koln, care s-a dedicat
    îmbunătăţirii predicii şi slujirii preoţeşti. Au activat ca misionari în
    părţile Balticii.

  3. Carmeiiţil, ordin întemeiat în 1156 pe muntele Cârmei în Ţara
    Sfîntă de un cruciat italian, Berthold de Calabria, şi-au sporit faima din
    secolul al XlII-lea, cînd generalul ordinului Simon Storck a răspîndit
    vestea că Maica Domnului i-ar fi încredinţat un veşmînt pentru umeri,
    scapuJarul, de culoare castanie, compus din două bucăţi, una pe piept
    şi alta pe spate, pe care-1 poartă pînă azi. De la rînduielile eremitice
    ordinul a trecut cu timpul la viaţă mai îngăduitoare, fapt pentru care>
    spre sfîrşitul perioadei acesteia, a fost adeseori criticat.

  4. Augustinienii — o uniune a mai multor' societăţi de eremiţi
    (1243) — cultivau, în genul Fericitului Augustin (f 430 ; Epist. 211),
    grija pentru viaţa religioasă a clerului.

  5. Ordinul franrisranilor a fost înfiinţat în 1209 de Francisc din
    Assisi 0182 — f 122(5}, fiu de negustor bogat din provincia Umbria, în
    Italia, care s-a convertit în urma unei boli şi a mai multor încercări,
    schimbînd viaţa de plăceri şi ambiţii cavalereşti într-una simplă, de
    sărăcie voită, dedicîndu-se la început îngrijirii leproşilor şi ridicării unor
    bisericuţe în locul natal (Portiuncula), iar apoi ascezei riguroase, umblînd
    îmbrăcat numai într-o haină neagră, încins cu o funie şi desculţ. A
    început să predice pocăinţa cu tot oprobriul prietenilor care l-au socotit
    nebun. Doi cîte doi, «minoriţii» (cum au mai fost numiţi pentru traiul'
    lor nepretenţios) sau franciscanii s-au răspîndit repede. în 1212 s-a
    întemeiat pe aceleaşi temeiuri de asemenea un ordin franciscan feminin,
    numit şi al clariselor, de către Clara Sciffi din Assisi, iar în 1224 un
    al treilea ordin compus din mireni, cu scopul de a promova pocăinţa
    6 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

PERIOADA A PATRA

numit Ordinul terţiarilor. Deşi mort de tînăr (1226, la 44 ani), icis<" de Assisi a fost poate cel mai popular dintre întemeietorii or-lor monahale (la-40 de ani după moartea lui numărul mînăstirilor ciscane se ridica la 8009), mai ales pentru tradiţia că din dragoste ru Hristos i-ar fi apărut pe corp «stigmatele» sau rănile Domnului, ă moartea lui a urmat divizarea ordinului în «observanţi» (sau ri-si) şi în «conventuali», care admiteau averea pentru folosul comu-;ii niînăstireşti. Papalitatea a sprijinit pe conventuali în lupta contra ticelli»-lor rigorişti, care, prin inchiziţie, au fost lichidaţi în 1352. icisc de Assisi a fost apreciat cînd ca cel mai simpatic din toate rile medievale (Harnack), cînd, privit sentimental («ii poverello»), «•ecursor al unui creştinism fără dogme (Sabatier, Renan etc). El ireciat în artă ca un îndrăgostit de natură («fratele soare»), iar în tualitate e dat ca model pentru predica sentimentală, cum a fost cenicul lui de mai tîrziu, în sec. al XHI-lea, Antonie de Padova 5—1231).

In 1228, el a fost canonizat sfînt de papa Grigorie al IX-lea 7—1241).

Datorită prestigiului renumitului teolog scolastic John Duns Scot 308), care a făcut parte din ordinul franciscanilor sau al fraţilor )ri, -franciscanii se mai numesc şi scotişti.



7- Orăhral dominicanilor a fost întemeiat în 1215 — tocmai cînd i Inocenţiu al III-lea (1198—1216) era în culmea puterii sale, de nicul spaniol Dominic Guzman fI170—122]j>. născut în provincia illia din Spania, ca o reacţie faţă de luxul, lăcomia şi viaţa moleşită îrului catolic, în urma cărui fapt mulţi oameni le refuzau serviciile mtribuiau astfel indirect la înmulţirea ereziilor. încă din 1205 Do-c a trecut Pirineii şi a început să predice într-o societate în care, înflorirea vieţii orăşeneşti şi a bunăstării, începuseră să apară feno-s îngrijorătoare de libertinaj nu numai în moralitate, ci şi în gîndire. inie a activat în jurul oraşului de mare înflorire economică pe ci,(Tourousgfr întemeind un ordin de călugări cerşetori, numit «Qrdo um praedicatorum» (Ordinul fraţilor predicatori), cu viaţă^comună. t Eonoriual III-lea (1216—1227) a aprobat ordinul în Q2 lip sub ele de «fraţii predicatori», «Fratres praedicatores» —, scoţîndu-i ub ascultarea episcopilor locali şi punîndu-i sub ascultarea directă :clusivă a autorităţii sale, dîndu-le dreptul de a mărturisii, a predica săvîrşi Sfintele Taine. în 1233 papa Grigorie al IX-lea a acordat îului fraţilor predicatori jurisdicţia asupra ereticilor. Ascultarea, plina şi severitatea dominicanilor împotriva ereticilor este ilustrată jocul de cuvinte : Dominicani = «Domini canes» = cîinii Domnului. Privilegiile acordate franciscanilor şi dominicanilor cu scoaterea de jurisdicţia episcopilor locali şi cu supunerea lor exclusiv autorităţii le, le-au atras duşmănia ascunsă a clerului superior. îndeplinriea servicii în parohii, pe de altă parte, a provocat aversiunea clerului sir. In al treilea rînd, fanatismul şi cruzimea cu care au acţionat ales dominicanii în inchiziţii au stîrnit ura poporului. Rivalitatea tica şi teoretică între cele două ordine monahale s-a manifestat prin

1

dispute pasionate, purtate de multe ori cu mijloace nedemne, şi ajun-gîndu-se chiar la răzbunări sîngeroase.

Datorită marelui prestigiu de care se bucură în Biserica romano-catolică marele teolog scolastic Thomas de Aquino (f 1274), care a intrai în Ordinul dominicanilor, aceştia se mai numesc şi «tomişth, spre deose­bire de franciscani, care se numesc şi' «scotişti», după numele lui Duns Scot, care a fost franciscan.

In afară de aceste şapte ordine mari s-au mai întemeiat în aceastî perioadă şi alte ordine mai mici, precum şi asociaţii pioase de laici, băr­baţi şi femei, după cum urmează :



  1. Asociaţia de mînăstiri a fraţilor scoţieni şi irlandezi a fost întel
    meiată în sec. al Xl-lea de Marianus Scotus, în legătură cu emigraţiil]
    irlandeze. în sec. al XIV-lea ea s-a discreditat.

  2. Atoniţii, ordin întemeiat pe la finele sec. al Xl-lea, s-a dedica
    mai ales îngrijirii bolnavilor.

  3. Ospitalierii Sfîntului Lazăr (spre deosebire de ordinul militar
    Sfîntului Ioan) a fost un ordin nu prea numeros, înfiinţat pe la 118
    în Montpellier şi mutat mai apoi la Roma. S-a ocupat mai ales cu asi=
    tenta leproşilor.

  4. între ordinele pentru răscumpărarea răniţilor şi a celor căzu
    în robie la musulmani au fost trinitarii (ai Sfintei Treimi), în Italia :
    Franţa, şi mercedării (care răscumpără), mai ales în Spania, în sec. ;
    XlII-'lea.

  5. Ordinul serviţilor a fost întemeiat în 1233 în Florenţa, pentij
    răspîndirea cultului Maicii Domnului, cult care în urma cruciadelor s-
    răspîndit mult în Apus.

  6. Ordinul brigittelor a fost întemeiat în 1363 în Suedia de o prinţe:
    văduvă, Brigitta, avînd misiunea de a purta grijă de moralizarea femeili
    decăzute.

  7. Ordinul' oblatelor a fost întemeiat în 1433 în Italia, cu angajame:
    monahal temporar, adică nu pentru toată viaţa, ci numai pentru
    anumită durată.

  8. în Ţările de Jos, evlavia populară a dat naştere unor asociat
    precum cele ale beghinelor şi begarzilor, femei şi bărbaţi dedicaţi rr
    ales operelor de caritate (sec. al XlII-lea), sau ca aceea numită fraţii
    viaţă coviună, care promova actele de pietate şi de instruire recipro
    (sec. XIV—XV).

Ordinele cavalereşti s-au născut din necesitatea de a avea oama devotaţi nu numai slujirii creştine a omului, ci şi pentru apărarea siguranţa Locurilor Sfinte cucerite de cruciaţi. Pentru a fi cît mai od rativi, conducerea lor era strict ierarhizată şi centralizată, avînd în fruij un «mare maestru» sau un «maestru suprem», a cărui putere era 1 trectrtă"doar de capitlul general care se afla la Roma. •

Ordinul călugărilor ospitalieri ai Sfîntului Ioan sau Ioaniţii a f înfiinţat~ttenişte negustori din Amalfi, într-un spital din Ierusalim, la anul 1048, avînd ca patron pe Sfîntul Ioan Botezătorul. Scopul Iu fost să asigure găzduirea pelerinilor şi să îngrijească de bolnavi. Di:

LUAUA A iJAXKA

irea Ierusalimului de către cruciaţi, ordinul s-a militarizat, în l apărării creştinilor de atacurile musulmanilor şi îndeosebi a pira-Cît timp a durat regatul Sfîntului Mormînt (1099—1187) s-au tat în diferite oraşe italiene o serie de filiale ale loaniţilor, cu ;i spitale, dar începând de pe la 1137 misiunea lor principală a

cea militară. Prin ajutoarele şi daniile primite au ajuns curînd lăstare şi mare bogăţie. Purtau în mod curent mantale negre cu albă, iar în război, manta roşie cu cruce albă. După alungarea iilor de la Locurile Sfinte au intenţionat să se aşeze în Ţările ne, cum dovedeşte «diploma cavalerilor ioaniţi» din 1247. După ;i şi-au stabilit cartierul general în insula Rodos, unde au rămas n 1522 cînd, alungaţi de turci, s-au mutat în insula Malta, unde ă numele de cavaleri maltezi sau cavalerii de Malta. zmplierii sau cavalerii templului, cel mai vechi ordin militar u-zis, a fost întemeiat în 1119 la Ierusalim de 8 cavaleri francezi, nte cu Hugues de Payens, avînd întîiul loc de reşedinţă o aripă latul dăruit de regele Ierusalimului Balduin al II-lea (1118—1131),

pe locul vechiului templu mozaic, în amintirea căruia primiră e de Templieri. Scopul era protejarea, prin arme, a pelerinilor. :eput a fost foarte sărac, dar în urma recomandărilor făcute de rd de Clairvaux (f 1153), care i-a susţinut în sinodul de la Troyes

şi le-a redactat chiar mare parte din regulament, ordinul lor a t cel mai bogat din toate ordinele militare, ajungînd să aibă cu

în capitala Franţei centrala schimburilor monetare europene, ma lor era o manta neagră cu cruce roşie. După 1291, ordinul



nevoit să părăsească Palestina şi s-a stabilit în Franţa. E greu îs unde şi cînd a început să devină incomod pentru regatul fran-sst ordin călugăresc. Poate averile fabuloase şi tranzacţiile lor îi i în cale. Ca să pună mîna pe ele, regele Filîp al IV-lea cel Frumos -1314) a folosit şi spionajul. în 1307, generalul ordinului Jacques lay a fost arestat şi maltratat. Sub anchetă şi tortură cavalerii egat şi scuipat Sfînta Cruce, au recunoscut că duc viaţă imorală Practică idololatria. Generalul a trimis o circulară membrilor săi 'erite oraşe şi ţări să-şi recunoască şi ei greşelile. Dosarul a fost apoi papei Clement al V-lea (1305—1314), la Avignon în Franţa, i mutase reşedinţa, care a decis arestarea tuturor vinovaţilor, în ară s-ar afla, iar bunurile lor să fie confiscate. Peste un an s-au dat cercetările ; zece cardinali au restituit papei pălăria de car-;punîndu-i că s-au înşelat, crezîndu-1 că este mai mare decît regii t împăraţii, cîtă vreme el este doar robul regelui francez. Comi-iblice au dovedit în 1310 vina templierilor. Numai într-o singură ost arşi pe rug 54 de templieri, deşi unii din ei strigau şi de sub că au fost chinuiţi ca să se declare vinovaţi. Tot aşa a sfîrşit şî s de Molay. In Aragon, numai după luptă grea templierii au castelele lor. Cei din Cipru şi-au dovedit nevinovăţia. La sinodul ?nne (1311—1312), socotit alXV-lea conciliu general în Biserica 3-Catolică, deşi s-a permis să ia cuvîntul şi templierii, papa Cle-1 V-lea a hotârît desfiinţarea ordinului. Bunurile templierilor din au căzut toate în mîna regelui Filip al IV-lea cel Frumos.

In 1314 muriră în chip neaşteptat şi papa Clement al V-lea şi rege Filip al IV-lea cel Frumos, fapt pe care amicii templierilor l-au înfăţiş ca o pedeapsă divină.

Ordinul cavalerilor teutoni a fost înfiinţat tot la Locurile Sfir în 1190, în timpul Cruciadei a IlI-a, de cîţiva nobili germani din părţ Balticii. Purtau mantale albe şi cruce neagră. Niciodată numărul n-a fost prea mare, în schimb acţiunile lor denotă o disciplină de fi precum şi o extremă asprime şi cruzime. Nevoit să se refugieze Europa, a obţinut de la Andrei al II-lea al Ungariei (1205—1235) pos siuni în Ţara Bîrsei (1211—1226) — Transilvania —, cu condiţia de lupta împotriva cumanilor. Primind, în 1226, propunerea papei şi împăratului Germaniei, a început activitatea de convertire în Prusi unde au exterminat pe indigenii păgîni şi au adus în locul lor coloni germani. Din 1309 şi-au mutat sediul la Marienburg, iar după înfrî gerea din 1410 puterea lor scăzînd, în 1466 au trebuit să intre sub suz ranitatea Poloniei care i-a alipit o parte din teritoriu. Domnul Moldov Alexandru cel Bun (1400—1432) a dat ajutor Poloniei contra cavalerii teutoni în lupta de la Grimwald, din 15 iulie 1410, şi în lupta de Marienburg, clin 1422. în 1525 restul teritoriului a fost transformat către marele maestru al ordinului în ţară ereditară şi s-a luteraniz;

In ţinuturile Balticii şi în Peninsula Iberică au mai activat alte pat ordine militare : ordinul cavalerilor spadei, în Estonia, ordinele de C latrava şi Alcantra, în Spania, iar în Portugalia, Ordinul lui HrisU Toate aveau misiuni similare şi au luptat pentru răspîndirea şi apărar armată a creştinismului în veacurile XII—XIV.

Dacă activitatea celor mai multe din ordinele monahale amint: aveau caracter moralizator, respectiv caritativ sau de apărare faţă duşmanul extern, Evul Mediu a mai produs în Biserica Apuseană alt soi de activitate, cea a inchiziţiei, legată de cercetarea şi nimicir duşmanului intern, mai ales a ereziilor.

Etimologic, numele «inquisitio» însemnează anchetă, cercetare. început, inchiziţia a fost folosită numai ca procedură penală. Iniţi ir.chiziţia a fost înfiinţată în 1184 de papa Lucius al III-lea (1181—118 ca tribunal eclesiastic al papalităţii, purtînd numele de Sfînţul Ofic în conciliul de la Verona, pentru a combate erezia catarilor sau pa-renilor din Lombardia.

Papa Inocenţiu al III-lea (1198—1216) a stabilit în Conciliul al IV-de la Lateran din 1215, prin canonul 3, modul de procedură al aces tribunal ecclesiastic. Prin opoziţie cu procedura penală romană, afli în uz pînă atunci şi în tribunalele bisericeşti, prin care judecătorul ţiona numai dacă era sesizat de un acuzator oarecare, responsabil pen' dovedirea acuzaţiilor, noua procedură din 1215 consta dintr-o anch pornită chiar de judecător, care discuta în contradictoriu cu inculpat care devenea acum şi acuzator şi judecător. începutul activităţii s-a fă prin reprimarea dură a albigenzilor din sudul Franţei, a valdenzilor catarilor. Sinoadele din sudul Franţei obligau, de pildă, pe episcopi denunţe pe ereticii din parohiile lor, iar în decurs de un an —-ci preciza canonul 3 al sinodului din 1215 — seniorul laic, care nv

PERIOADA A PATRA

îndeplinire mandatul, era depus şi-şi pierdea domeniul. Ope-

:hizitoriale erau conduse de dominicani, cărora din 1252 papa

al IV-lea (1243—1254) le-a pus la dispoziţie tortura. Sub

se înţelegea numai învăţătura de doctrină greşită, ci şi sacri-

asfemia, sodomia, magia, vrăjitoria, alchimia etc.

;dura inchizitorială cuprindea : vizita sau inspecţia inchi-

predicarea şi timpul de graţie, ancheta cu denunţarea şi citarea

pecti, interogatoriul acuzaţilor, audierea martorilor, apărarea

ii, vexarea, tortura, auto-dafe-ul şi examinarea apelului la papă.

în localitate, inchizitorul ţinea o predică invitînd pe cei vi-

i se prezinte în timp de 15—30 de zile — aşa-nuinitul «timp

» —( bine ştiind că în acest caz pedeapsa le va fi mai uşoară.

se prezentau în acest răstimp, împricinaţii erau citaţi o singură

Dai sau scris prin preotul locului ca să se prezinte la judecător.

itarea era urmată de arestare.

rogatoriul consta din răspuns la acuzaţiile aduse. înainte de a

;, acuzatul era pus să jure pe Sfînta Evanghelie. Judecătorul

apoi vina. între acuzatori era admis oricine, fie şi eretici, ex-

aţi, criminali, hoţi, vrăjitori, care în dreptul comun nu puteau

iei de calitate. Acuzatorul nu era confruntat cu martorii acu-

re rămîneau secreţi. La început, acuzaţii au avut drept să-şi ia

mai tîrziu nu li s-a mai permis acest lucru. Chiar şi cînd li se

acţiunea avocatului trebuia să se reducă doar la scătuirea acu-

«să recunoască adevărul», adică temeinicia acuzaţiilor aduse.

. gpu constrîngerea era menită să stoarcă mărturisirea. La ju-

participa un tribunal compus din mai mulţi oameni din oraş,

ntre preoţi, călugări, jurisconsulţi, oameni discreţi şi demni de

■ea inchizitorului. După rostirea sentinţei se convoca o şedinţă

unde soarta acuzaţilor era fixată definitiv. La această şedinţă

să participe cît mai multă lume. Ea purta numele de «auto da



act de credinţă. Era ţinută de obicei duminica sau în sărbători-

iea dimineaţa. Condamnaţii trebuiau să se lepede de erezie măcar

Mbunalele inchizitoriale recunoşteau acuzatului, teoretic, dreptul

la papă ; practic însă inchizitorii nu se arătau deloc dispuşi să

3te apelul.

iepsele aplicate erau diferite. Exhumarea morţilor, prescrisă de

î pentru cei excomunicaţi, ca să nu profaneze cu rămăşiţele lor

ui, însoţită de strigătele «care va face aşa, aşa va păţi», avea drept

intimideze mulţimile. Distrugerea caselor ereticilor, ca şi a celor

s-au refugiat, era o pedeapsă simbolică şi infamantă ; deoarece

ea riguroasă ar fi dus la pustiirea oraşelor, această pedeapsă s-a

numai caselor de adunare ale ereticilor şi celor în care s-a săvîrşit

botez eretic. Confiscarea averii era o pedeapsă chiar mai gravă

ea din dreptul roman. Erau exceptaţi de la confiscare numai copiii

-au denunţat părinţii şi ereticii care s-au predat singuri în timpul

da graţie. Pedeapsa confiscării se mai aplica şi ereticilor care nu abjurau erezia lor, precum şi celor condamnaţi la închisoare pe viaţă, morţilor condamnaţi în efigie cu dezgroparea lor precum şi celor condamnaţi în lipsă.

Trimiterea în pelerinaje şi flagelarea constituiau o altă categorie de pedepse, care puteau fi convertite eventual în opere de caritate. Fia- . gelarea se făcea în biserică în timpul Liturghiei.

închisoarea nu era considerată pedeapsă, ci mijloc prin care ereticul putea — prin regim de pîir.e şi apă — să obţină iertare pentru crime precum şi ca mijloc de supraveghere a lui. Ea era temporară, pentru cei ce mărturiseau erezia şi se lepădau «în timpul de graţie», ori perma­nentă, pentru cei ce o mărturiseau numai prin tortură.

Aplicarea pedepsei cu moartea, care a adus tribunalelor inchizito­riale o tristă celebritate, nu s-a făcut fără numeroase proteste şi şovăieli încă de la început. Astfel, unii considerau că erezia nu este crimă, de aceea se şi opuneau pedepsirii ei, căci, se spunea, ea nu trebuie com­bătută decît prin raţiune (argumentis, non armis capiantur). Alţii ac­ceptau şi ideea pedepsirii, dar numai a celei spirituale, adică excomuni­carea, pentru a evita molipsirea altora. Chiar şi cei ce acceptau alte pedepse decît cele spirituale se opuneau cu hotărîre pedepsei capitale, iar pedepsele fizice le recomandau numai cu multă rezervă, Prin sinodul de la Verona (1184), la care a participat şi împăratul Friederich I Bar-barossa (1152—1190), s-a stabilit ca ereticii să fie predaţi braţului se­cular care să le aplice pedeapsa.

, Numărul victimelor inchiziţiei nu poate fi stabilit; deşi destul de mare, numărul a fost exagerat de adversarii Bisericii. Răspunderea pen­tru aceste omoruri şi mai ales pentru cele în masă, săvîrşite cu prilejul cruciadelor împotriva ereticilor, dintre care una din cele mai sîngeroase a fost cea din 1209 împotriva albigenzilor (masacrul din Beziers) de sub pontificatul papei Inocenţiu al III-lea, revine în întregime Bisericii] romano-catolice şi mai puţin nobilimii interesate. Justificarea acestor acte prin asemănarea ereziei cu crimele de Ies majestate, de trădare sat falsificarea monedei nu stă în picioare. Prerogativele tribunalelor inchi-i zitoriale erau atît de mari, încît depăşeau uneori şi puterea episcopala sau civilă. Putea fi citat şi arestat oricine şi se putea folosi tortura îmj potriva oricui, păstrînd secretul martorilor, a căror vrednicie de crezarj nu era controlată totdeauna, căci inchiziţia a împătimit relaiiUe d^ntr oameni în aşa măsură, încît ideea şi metodele ei vor apăsa pînă şi p conştiinţa unora dintre reformatorii protestanţi (Calvin, Beza etc).

în secolul al XV-lea, o tristă şi detestabilă celebritate a cunoscul printre dominicanii spanioli (adevăraţi Domini canes), Thomas de Toj quemada (1420—1498), inchizitorul general al Spaniei.

în 1483 a luat fiinţă în Spania Consiliul Suprem sau general al chiziţiei, numit «Suprema», care a făcut mii de victime.

în secolul al XVIII-lea iezuiţii din Spania s-au aliat cu inchiziţj Abia la 22 februarie 1813 parlamentul spaniol a abolit sinistra inchizij spaniolă, care a îndoliat atîtea secole Spania.

PERIOADA A PATRA

BIBLIOGRAFIE*

Bartolomie Bennassar, L'Inquisition espagnole Inchiziţia spaniolă (sec. XV— trad din limba franceză de Carmela Roman, Bucureşti, 1933; H. Beinardt, ds oi the trials oi the spanish inquisition (1483—1485), Leiden, 1974, 677 p. j minique L'Inquisition, Paris, 1969 ; H. Kamen, Histoire de l'inquisition espagnole spanish'Inquisition), traduit de l'anglais par Tenette Prigent et Helene Delatre,

r Lortz, Bernhard von Clairvaux, Monch und Mystiker, Freiburg, 1955; N. H. Vi-



Geschlchte des heiligen Dominikus, Freiburg, 1957.

:. Erdmann, Religiose Bewegungen des Mittelalters, ed. II, 1961.

J Grundmann, Ketzergeschichte des Mittelalters, Freiburg, 1963.

> Fossier, Le moyen âge, T. 1. Ies mondes nouveaux (350—950; t. 2. L'eveil



rurope (950—1250) ; t. 3. Le temps de crise (1250—1550), Paris, 1982—1983;

^p^ h. — G. Beck, E. Ewig et J. A. Jungmann, The Church in the age ot



ism, trad. din limba germană, London, 1980, XVIII — 574 p.; E. Gilson, La

iphie au moyen âge, Paris, 1976; Idem, La Theologie mystique de Saint

d (Coli Etudes de philosophie medievale), Paris, 1934; H. Thode, Franz\

ssisi und die Anlănge der Kunst der Renaissance in Italien, Wien. 1934.

n romfineşte :

l. Hiatt-Verill, Inchiziţia, în rom. de Gh. Dinu, Craiova, 1931.

acques le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, traducere şi note de Măria

î, Bucureşti, 1970; Recenzie de Prof. I. Rămureanu, în «Ortodoxia», XXIV

nr. 2, p. 265—270.

Captivitatea babilonică a papilor îa Avignon.

Marea schismă papală din Apus. Conciliaosmuî.

Sinoadele de îa Pisa, Konstanz, Basci **

dată cu dispariţia de pe scena istoriei a ultimului împărat din a Hohenstaufen şi cu mutarea pentru 70 de ani a reşedinţei papale anta, la Avignon (1309—1377), Biserica romano-catolică inaugura 3 epocă în viaţa sa, iar pentru conştiinţa oamenilor şi a popoarelor mţa o etapă de tot mai multă nestatornicie şi de lipsă de unitate, îenul era mult mai profund decît să fie redus la preponderenţa ă, de astă dată de coloratură franceză, asupra vieţii bisericeşti, era mult mai adîncă şi ea nu se rezuma la faptul că fiecare stat are popor dorea să-şi ridice pe scaunul papal un pontif din sînul

nici măcar atunci cînd, pentru ani în şir, vor fi aleşi cîte doi liar trei papi în acelaşi timp, fiecare continuînd să-şi menţină ;i administraţia proprie. jpă sute de ani de convieţuire şi uneori de colaborare condam-

cu instituţiile atît de nestatornice ale regimurilor feudale, Bi-se va resimţi profund în însăşi fiinţa ei. Simţea din adîncul ei, au toţi părinţii şi fiii ei de bună credinţă, că trebuie să accepte e fundamentale în însăşi căpetenia şi mădularele sale. Va trebui

bibliografia a fost alcătuită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu. Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

BISERICA IN SECOLELE XI-XV 89

să spunem totuşi că nici de astă dată nu s-au tras toate consecinţele dintr-o criză atît de adîncă şi lungă, ci se vor încerca rezolvări numai periferice. De aceea cînd va veni în sec. XVI Reforma, Biserica Apu­seană se va dovedi profund răvăşită şi slăbită.

1. Captivitatea babilonică a papilor de la Avignon

în iunie 1305, după discuţii lungi care durară 11 luni, în care s-au ciocnit interesele franceze cu cele italiene, a fost ales la Perugia ca papă francezul Bertrand de Got, arhiepiscop de Bordeaux, sub numele de Clement V (1305—1314). In loc să rămînă acasă, papa a hoţărît că înscăunarea sa va avea loc la Lyon. După ce a mai schimbat două reşedinţe, Bordeaux în 1305—1306 şi Poitiers în 1307—1308, în 1309 se hotărăşte pentru Avignon, unde papalitatea avea un mic domeniu, numit Venaissin. De acum încep cei 70 de ani de «exil babilonic» al papilor, care a durat din 1309 pînă la 1377, cînd papa Grigorie al Xl-lea (1370—1375) părăsi Avignonul şi de la 17 ianuarie 1377 se stabili la Roma.

Clement V s-a dovedit un nesăbuit cheltuitor. Banii strînşi pentru cruciadă au ajuns în buzunarele prietenilor săi. Din cei 10 cardinali nou numiţi, 9 erau francezi. Timp de 5 ani, cît a petrecut la Avignon, el a plătit regelui francez Filip IV cel Frumos (1285—1314) «zeciuiala Bisericii», anulîrid bulele emise anterior de papa Bonifaciu VIII (1294— 1303) şi înscenînd, la dorinţa regelui, răsunătorul proces împotriva «tem­plierilor», al căror ordin a fost desfiinţat în Sinodul de la Viena (Vienne), pe valea Ronului, în 1311—1312.

Doi ani după moartea lui, scaunul a rămas vacant : cardinalii nu s-au putut înţelege pe cine să aleagă. Cei trei cardinali italieni voiau un compatriot de-al lor revenit la Roma, pe cînd cei 15 cardinali fran­cezi voiau unul de-al lor, în Avignon. Aşa a fost ales viitorul Ioan XXII (1316—1334), care în toţi cei 18 ani de pontificat n-a părăsit palatul rezidenţial, din cabinetul căruia îşi conducea acţiunile. în timpul lui s-a făcut şi alegerea împăratului german, în persoana lui Ludovic de Bavaria (1314—1347). Papa a contestat alegerea lui, aruncînd Germania în furtuna luptelor civile şi dezlănţuind din nou conflictul dintre suve­ranii germani şi papalitate. în 1324 papa aruncă anatema asupra lui Ludovic. Drept răspuns, acesta acuză pe papă de erezie. Atunci papa îl depune. în vremea lui au apărut în public primele formulări ale ideologiei conciliariste, socotite ca singurele căi care ar mai putea salva papalitatea. Desigur cărţile apăreau anonim «Defensor pacis» de Mar-silius de Padova (1272—1342) şi «Dialogus» de W. Occam (1270 — f 1349), dar în urma cercetărilor autorii lor fiind identificaţi au fost condamnaţi întocmai ca şi unele propoziţii din scrisul celui mai mare teolog contemplativ german Meister Eckart (1260—1327). Lupta cu Ludovic de Bavaria degenera tot mai mult.

In 1342 a fost ales Clement VI (1342—1352), un mare arghirofil şi veşnic preocupat de căpătuirea nepoţilor. Avînd nevoie de cît mai mulţi


1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   56


База данных защищена авторским правом ©shkola.of.by 2016
звярнуцца да адміністрацыі

    Галоўная старонка