Al bisericii ortodoxe romane




старонка8/56
Дата канвертавання30.04.2016
Памер3.94 Mb.
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   56

PERIOADA A PATRA

ama pe cel ales, care trebuia să fie numai din Roma sau din g'ur. Ho-


îrea lor se comunica apoi împăratului, căruia i s-a rezervat numai
>ptul de confirmare. Această schimbare a trezit o mare tulburare în
rmania, a cărei politică se axase totdeauna pe linia lui Carol cel Mare
8 814), care stăpînise, pe lîngă Franţa şi Germania, aproape întrea-

Italie. De aceea, în perioada aceasta vom întîlni multe cazuri cînd • fi aleşi doi sau chiar trei papi, fiecare avîndu-şi curte şi aderenţi >prii şi creînd astfel tot felul de frămîntări în Biserică.

între cei care au regizat aceste schimbări sub cei trei papi înaintea

a fost cardinalul Hildebrand, ca papă Grigorie al Vll-lea (1073— S5), un fiu de ţăran din Toscana, crescut în disciplina aspră a şcolii

Cluny. El a fost ultimul papă confirmat de împărat, căruia îi scria ar fi mai bucuros să nu fie întărit de el, pentru că se teme că din iza acestor confirmări au ieşit multe abuzuri.

■ Îndeosebi trei au fost acţiunile care au marcat punerea în aplicare ilanului papei Grigorie al Vll-lea : 1. introducerea celibatului clerical; interzicerea simoniei şi 3. combaterea învestiturii laice. După credin-papei Grigorie al Vll-lea, buna rînduială în lume va putea fi asigu-ă numai atunci cînd popoare şi indivizi se vor pleca în faţa Bisericii nano-catolice. Unul din mijloacele care pot asigura acest lucru, spu-i papa, este eliberarea clerului inferior de grijile pămînteşti şi de ui legăturilor lumeşti, prin stricta aplicare a celibatului, şi elibera-

clerului superior de influenţa mirenilor. E drept că în Anglia, Ger-nia, Ungaria şi alte ţări vor trece încă 2—3 veacuri pînă cînd se va eraliza obligativitatea celibatului. Lupta contra simoniei n-a fost i ea uşoară, chiar dacă s-au luat unele măsuri, în schimb, faptul că irhia şi mînăstirile puteau să aibă domenii întinse şi blazon nobi-

şi princiar a împiedicat purificarea atmosferei creştine a vremii, "ă şi cu urîte aspecte a fost însă cearta pentru învestitură. Sinodul ian din 1073 a decretat ca toţi preoţii, care vor accepta o demnitate aricească din partea unui mirean sau vor consimţi să fie investiţi de laic, să fie imediat depuşi, iar mireanul să fie excomunicat.

Papa Grigorie al Vll-lea propovăduia pe toate căile că Biserica ro-10-catolică este «mama Bisericilor şi a naţiunilor», veghind la mîn-ea tuturor, căci ea e «slujitoarea dreptăţii, apărătoarea săracilor, stolul păcii» ; de aceea recomanda statelor să se pună sub protecţia unului roman. Suveranii statelor mai mari n-au fost mulţumiţi de îrîrea lui Grigorie al Vll-lea, dar, de pildă, regele Filip I al Franţei ;0—1108) din prudenţă şi din calcul politic a acceptat. Şi alţii i-au lat exemplul. Aşa au ajuns vasale papei Principatul normand din a de sud, Spania, Sardinia, Anglia, Ungaria, Polonia, ţările scandi-5, Croaţia şi Dalmaţia, regatul lituan, fără să le ceară în calitate de Tan altceva decît un cens obişnuit sau un «dinar al Sfîntului Petru» iră să se amestece prea mult în viaţa internă a lor, ci lăsîndu-le li-ate de mişcare pe linie feudală. Uneori papa a reuşit să facă pace s state, cum a fost cazul între Suedia şi Danemarca. Cu unii regi i a avut chiar relaţii amicale. Singurul cu care a avut conflict, şi încă

BISERICA IN SECOLELE XI-XV

. . 1

greu, a fost împăratul Germaniei Henric al IV-lea (1056—1106), un ij năr de 25 de ani, nestatornic şi uşuratic.



în iunie 1075, la o adunare a nobilimii saxone, Henric al IV-lea ştiut să-şi impună părerea şi a deschis lupta contra papei, făcînd înt altele şi numirea unui titular pentru postul de arhiepiscop al Milani lui. In 24 ianuarie 1076, la Worms, într-un sinod al episcopatului ge man, împăratul a reuşit să obţină din partea a 26 de episcopi germa: depunerea papei, pe care-1 califica astfel «Hildebrand tiranul şi fals monah». Un alt sinod din Italia aproba şi el cele hotărîte la Worms c rîndu-i papei «să coboare de pe scaun». în Postul Paştilor anului 10' papa a răspuns, sub forma unei rugăciuni adresată Sfîntului Petru, i excomunică pe Henric, dezleagă pe toţi creştinii de jurămintul de supi nere ce i l-au făcut, pe episcopii ce au ţinut cu el îi declară suspende din serviciu, iar pe împărat îl invită să dea seama de cele făcute. Prii cipii germani adunaţi la Tribur, în octombrie 1076, s-au declarat împ triva lui Henric, hotărînd că, dacă pînă într-un an de zile nu rezob conflictul în dieta ce se va ţine la Augsburg, la care va fi de faţă papa, atunci Germania îşi va alege alt suveran. Moartea subită a cîto va din prietenii împăratului a fost socotită de popor ca o pedeapsă lui Dumnezeu. Părăsit de toţi, împăratul Henric al IV-lea a plecat plină iarnă, la 25 ianuarie 1077, peste munţi să ceară iertare papei, ca se afla atunci în castelul din Canossa al contesei Matilda de Toscana, sprijinitoare a papalităţii. Papa 1-a ţinut afară în frig trei zile descu' cu capul gol, în haine de păr ca penitenţii, după care 1-a primit şi i ridicat excomunicarea. Dar partizanii germani ai reformelor papale e ales la 15 martie 1077 un alt suveran, pe Rudolf de Suabia, încoronîi du-1 la Mainz. Un timp papa a rămas neutru, apoi a luat partea lui Ri dolf. A proorocit că în anul 1080, la ziua Sfinţilor Petru şi Pavel va mu un rege fals. Tot atunci a mai afurisit încă o dată pe Henric. Germar s-au răzgîndit şi, într-o a treia luptă, l-au ajutat pe Henric, în timp ce r valul lui ajunse să-şi piardă mîna dreaptă şi apoi viaţa. Răzbunarea 1 Henric al IV-lea a fost cruntă. în locul papei Grigorie al VH-lea a pus : fie ales un antipapă, Clement al III-lea (1080—1110). Treisprezece cârd nali au trecut de partea lui. Trei ani a ţinut Henric al IV-lea asedia Roma, care pînă la urmă şi-a deschis porţile. Papa se refugiase într-v castel în afara cetăţii. împăratul Henric al IV-lea a fost încoronat de no papă. Roma a fost crunt jefuită de normanzii lui Robert Guiscard c Sicilia (1015—1083), veniţi pentru despresurarea oraşului ; luat priz< nier, papa Grigorie al VH-lea şi-a sfîrşit zilele în exil pe teritoriul no mand, la Salerno, la 1 mai 1083, spunînd : «Delexi justiţiara et odi in quitatem, propterea morior in exilio» = Am iubit dreptatea şi am ui nedreptatea ; pentru aceea mor în exil.

Lupta pentru investitură a continuat ; ba, pe lîngă aspectul polit s-a mai adăugat şi unul publicistic. Dezvoltarea oraşelor şi contact cu Orientul lărgea orizontul acestor confruntări. Pînă la o vreme, m apăreau şi de o parte şi de alta oameni care recunoşteau că o atitudir mai moderată şi mai puţin principială este poate singurul profit şi pei tru unii şi pentru alţii.

PERIOADA A PATRA

ban al II-lea (1088—1098), organizatorul primei cruciade, şi-a ama că prin clemenţă se poate face mai mult ca prin putere, aii «colaboraţionişti», adică cei ce susţinuseră punctui de vedere al nu trebuie socotiţi eretici, ci doar schismatici, afirma suve-pontif. Cei care doreau să-şi păstreze demnităţile trebuiau să-1 iscă pe Clement al III-lea. Aşa a cîştigat rînd pe rînd papa Urban alcitranţi.

ipăratul Henric al V-lea (1106—1125) a urmat aceeaşi politică igentă ca şi tatăl său, lăsînd ca toate scaunele episcopale germa-[ie ocupate de «oamenii lui». La 1111 a trecut Alpii silind pe 3ascal al II-lea (1099—1118) să-1 încoroneze. în convenţia de la papa Pascal al II-lea a declarat că Biserica renunţă la toate bu-feudale primite de la Imperiu dacă şi împăratul renunţă la inves-episcopilor şi abaţilor. La auzul acestor veşti prelaţii germani au at, cerînd anularea hotărîrii. Pascal al II-lea a trebuit să cedeze, săratul, văzînd că nu-1 încoronează, 1-a aruncat în temniţă. După ni papa a recunoscut dreptul de învestitură al monarhului, în i şi împăratul a declarat că acceptă ca alegerea episcopilor să fie fără simonie.

1122_ prin aşa numita «tranzacţie calixtină», semnată în concor-ie la Worms de împăratul Henric al V-lea şi de papa Calixt al (1119—1124), se rezolvă controversa, în sensul că împăratul re-pentru totdeauna Ia învestitura cu cîrjă şi inel, lăsînd libertate ii să-şi aleagă personalul superior şi restituind toate bunurile

romane. In schimb papa îşi ia angajamentul ca toate alegerile i să se facă în prezenţa împăratului de către demnitari biseri-:iber şi fără simonie. Noul ales primea de la Biserică semnele

şi puterii bisericeşti : cîrja şi inelul, iar de la împărat : sceptrul, jl înzestrării cu feudă seniorială. Drept mulţumire, papa a con-:el de «al IX-lea Sinod ecumenic», în martie 1123 la Roma, pen-ace cunoscută împăcarea.

:pii ajunseseră conducători şi judecători fără apel. Pe lîngă săru-oiciorului, li se mai făcea şi aşa numitul «officium stratonis», erviciul de valet, ţinîndu-li-se scara şeii cînd încălecau pe cal. Din

al XII-lea aparatul administrativ al papei a primit numele de

Romană». Afacerile mai importante se rezolvau în Consistoriu, e alegeau, începînd cu papa Grigorie al Vll-lea, şi legaţii papali îgati a latere», însărcinaţii cu afaceri ai papalităţii. In semn de izare mai mare, orice arhiepiscop trebuia să ceară personal «pal-de la papa, depunînd jurămînt de obedienţă. Tot de la papa Gri-il Vll-lea s-a introdus şi apelul pentru «causae majores», motiv

care s-au înregistrat destule abuzuri, cum observă şi Bernard de iux (f 1153).

^niturile Curiei constau dintr-un census (bir) anual, din taxele «pallium», din vizitaţii, la care dacă mai adăugăm sistemele de ită, de expectative sau de rezervaţii pentru anumite însărcinări 5Şti, toate rămase la latitudinea papei, atunci ne explicăm de ce urnirile provinciilor, se ţineau lanţ. Tiara papală avusese înainte

BISERICA IN SECOLELE XI-XV

de sec. al Xl-lea diademă cu o singură coroană de pietre preţioase cu flori, în sec. al XH-lea s-a adăugat a doua coroană, în sec. al XlII-lea a treia, simbolul acelui triregnum care întrunea puterea cerului, a pă-mîntului şi a celor de dedesubt.

în Friederich I Barbarossa (1152—1190), resturatorul strălucit al puterii imperiale, monarh străbătut de conştiinţa măreţiei şi neatîrnării înaltei sale poziţii, a găsit papalitatea un rival care n-a vrut să se plece. După înscăunare el a comunicat că a ajuns la tron «din voinţa lui Dum­nezeu», iar prin faptul că a numit la Magdeburg ca episcop pe un prie­ten al său (împotriva hotărîrilor de la Worms), dădea papei să înţeleagă că s-a terminat cu supunerea în faţa tronului papal. Deşi în formă se silea să respecte tranzacţia calixtină, totuşi iniţiativa numirilor de epis-copi o lua el. Spre deosebire de vremea papei Grigorie al VH-lea, cînd se observa teoria contractuală a regalităţii, potrivit căreia orice suve­ran se obliga în faţa supuşilor să aplice dreptatea, Friederich I Barba­rossa şi cercul din jurul lui afişau principiul că ceea ce place princi­pelui este legea supremă în stat. De aceea el a anulat toate concesiile făcute Curiei de către antecesorii săi. Papa Adrian al IV-lea (1154— 1159), avînd nevoie de ajutorul împăratului, atît ca să-1 apere de nor­manzi, cît şi ca să liniştească mişcarea revoluţionară din Roma, desfă­şurată de Ârnold de Brescia (1100—1155), în Lombardia, 1-a încoronai pe Friederich I Barbarossa în 1155. împăratul nu a putut satisface toate angajamentele luate, iar papa s-a aliat cu cetăţile italiene şi cu lom-barzii. Pînă la urmă, după războaie purtate fără succes, împăratul a fost nevoit să facă serviciul de valet atît lui Adrian al IV-lea (1154—1159), în 1155, cît şi lui Alexandru al III-lea (1159—1181) în 1177. Idealul acelui «imperium mundi», în genul lui Carol cel Mare (768—814), n-a putut fi realizat niciodată de el, deşi era un spirit generos. La 1190, îm­păratul Friederich I Barbarossa muri, înecîndu-se în rîul Selef (Kaby-kadnus), în Cilicia, în timpul cruciadei a IlI-a.

^ ^^Culmea puterii papale e legată de păstorirea papei ("Tnocenţiu al IH-lea_fI198—I^TŞ), care avea credinţa că e «mai mic decîT Dumnezeu! dar mai mare decit omul» şi că «prin el vorbeşte şi acţionează Dumne­zeu». Papei, zicea el, i s-au dat ambele săbii (Luca, 22, 38), atît a împă­răţiei spirituale, cît şi a celei lumeşti. De aceea, precum primeşte luna lumina de la soare, tot aşa trebuie să-şi primească şi împăraţii şi regii pămîntului puterea de la papă, pentru că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni. Cînd slujeşte, papa stă în picioare, pe cînd împăratul îngenunche. Idealul lui se cuprinde în cuvintele «domi-nium orbis christiani», «dominium mundi», avînd el singur «plenitudo potestatis» = «deplinătatea puterii».

«Eu am primit — spunea Inocenţiu —■ de la Roma mitra : semn al funcţiei mele religioase, precum şi tiara : care-mi conferă puterea pă-mîntească». în timpul lui aproape toate ţările Europei ajunseseră sub as­cultarea lui. în 1205, regele Angliei, Ioan fără Ţară (1199—1216), om capricios şi lacom, ajunsese să impună la dări grele poporul, provocînd mari nemulţumiri. Inocenţiu a intervenit. Supărat că regele nu 1-a as­cultat atunci cînd a vrut să numească un arhiepiscop la Canterburyi



3a a aruncat asupra regelui anatema şi interdictul, spre a-1 detrona, acest sens a dezlegat pe supuşi de jurămîntul de fidelitate faţă de e şi a însărcinat pe regele francez Filip August (1180—1223) să ocu-Anglia, spre a sili pe Ioan fără Ţară să predea tronul fratelui său i mare,' Arthur. Laş cum era, regele a cedat, încă în anul 1213, şi ele şi ţara lui au devenit vasali ai papei, plătind tribut. Victoria papei ost şi rnai evidentă din clipa în care a ajuns educator şi protector al arului împărat Friederich al II-lea (1215—1250), nepotul lui Frie-ich I Barbarossa.

După moartea papei Inocenţiu, Friederich al II-lea a început şi el uptă înverşunată împotriva papilor Grigorie al IX-lea (1227—1241) nocenţiu al IV-lea (1243—1254). Ambii l-au excomunicat în mai mul-rînduri, înfierîndu-1 ca eretic, pervers şi fur al celor sfinte, ajungînd ă acolo că s-a predicat şi cruciadă împotriva lui, pentru că nu re-îţa la planurile lui imperialiste în legătură cu Italia şi pentru că nu-î sau expulza pe clerici contrar înţelegerilor anterioare. După moar-

lui Friederich al II-lea (1250), papa a confiscat toate posesiunile iene ale împăraţilor germani şi se părea că, după stingerea casei de îenstaufen (1254) şi după urcarea pe tron a lui Rudolf de Habsburg 13—1291), planurile papilor pentru realizarea monarhiei universale mai întîmpină nici o rezistenţă. în realitate, spiritele se schimbaseră Europa ; lumea se săturase de amestecurile papilor în problemele îînteşti, în vreme ce luxul ierarhilor devenise îngrijorător, fiscalita-apăsătoare, iar nepotismul de nesuferit. Papa Urban al IV-lea (1261— 4) numea într-un singur an 6 cardinali francezi. Spiritul de parti-începea să se facă simţit tot mai mult, asaltînd tot mai impetuos ra papală». Francezii au ajuns să se ia la întrecere cu aristrocaţia lană (A Fliche).

Declinul papalităţii a început cu papa Bonifaciu al VlII-lea (1294— 3).

Cînd papii credeau mai mult în reuşita lor, Franţa le-a dejucat toa-ilanurile. Bucuroşi că au scăpat de «protecţia» împăraţilor germani, ii încredinţară Sicilia lui Carol de Anjou (1226—1285), fratele re-i francez Ludovic al IX-lea cel Sfînt (1226—1270), care jucase multă ne şi un rol de arbitru în conflictele europene ale vremii. Carol de du nu-i semăna însă deloc fratelui său. El ori punea numai fran-pe scaunul papal, ori îl lăsa vacant cu anii. Văzînd că s-a înşelat, 3, împreună cu împăratul bizantin Mihail al VlII-lea Paleologul 1—1282), a încurajat pe ascuns revolta sicilienilor —■ numită «ves-le siciliene» din 31 martie, în lunea Paştilor 1282 — împotriva cezilor din Palermo şi Sicilia. Dar nici noii patroni, regii spanioli familia de Aragon, nu s-au arătat mai buni decît francezii, datorită ului că regatul Neapolului rămăsese tot la francezi, iar aceştia îşi ăreau interesele lor de independenţă politică fără să se arate prea-işi papei. Regii dinainte de Ludovic al IX-lea cel Sfînt, precum şi ta, prin aşa numitul «recursus ad principem», au restrîns dreptul pa­te a se amesteca în viaţa statului francez. De la 1438 acest punct de

BISERICA IN SECOLELE XI—XV 77

vedere va fi consfinţit în aşa-numita «sancţiune pragmatică», care a devenit normativă pentru raporturile Franţei cu scaunul papal.

Pe la sfrîşitul secolului al XHI-lea, regele Franţei Filip al IV-lea | cel Frumos (1285—1314) se afla în luptă cu Eduard I, regele Angliei! (1272—1307) ; papa Bonifaciu a cerut lui Filip să facă pace cu regele] englez, care era vasalul lui. Filip însă a refuzat. în 1296, Bonifaciu emis bula «Clericis laicos», prin care interzicea puterii politice să im­pună la contribuţii băneşti Biserica şi clerul fără avizul şi autoritatea papei. Drept răspuns, regele Franţei a interzis ieşirea de aur şi argint din ţară pentru Roma. Cu toate că cei doi suverani s-au împăcat, lăsînd pe papă să joace rol de arbitru, totuşi Filip al IV-lea cel Frumos şi-a văzut'de treburi în interesul statului său. In 1301, papa a trimis la Pa­ris o delegaţie să invite pe rege să plece într-o cruciadă. Regele în loc să verse banii pentru cruciadă i-a folosit la înarmarea ţării. Conducăto­rul delegaţiei, deşi francez, a ajuns în conflict cu regele, care 1-a arestat. Papa a protestat, invitînd pe prelaţii francezi la un sfat la Roma şi în decembrie acelaşi an a emis o nouă bulă, «Ajiaciiita-Jiili», prin care soma pe rege să se prezinte înaintea lui spre a da socoteală de purtarea sa. Papa voia să imite pe Grigorie al VH-lea, dar nu era omul care s-o facă, iar Filip al IV-lea cel Frumos nu era Henric al IV-lea. Cînd bula a ajuns în Franţa, a fost arsă şi, în locul ei, a fost pusă în circulaţie una falsă. Regele ameninţă pe fiii săi cu blestem şi cu dezmoştenire dacă ar în­drăzni să recunoască alt stăpîn spiritual în afară de Dumnezeu. Aduna­rea naţională a interzis prelaţilor francezi participarea la sinodul pro­iectat de papă.

Rezultatul sinodului a fost concretizat în bula «Unam Sanctam» (18 noiembrie 1302), în care se expune concepţia suveranităţi absolute a papalităţii. «Dacă grecii sau alţii spun că nu se supun lui Petru şi ur­maşilor lui, se spunea în bulă, atunci trebuie să mărturisească cum că nu fac parte din numărul oilor lui Hristos. Papa mînuieşte două săbii, una spirituală şi alta lumească, una pentru Biserică, cealaltă de către Bise­rică. Potrivit acestei concepţii papa poate acorda regilor şi împăraţilor puterea, dar le-o şi poate lua înapoi». Cardinalul care a dus bula în Franţa a trecut de partea regelui. Atunci Filip al IV-lea cel Frumos s-8 folosit de parlament pentru a hotărî că oricine ar consimţi la pretenţiile papale să fie socotit trădător. Vice-cancelarul regelui, Guillaume de No-garet, a ţinut în faţa acestui prim parlament francez o înflăcărată cu-vîntare de acuzare a papei şi s-a cerut întemniţarea «sceleratului». Le obiecţiunea că papa nu poate fi judecat de nici un muritor, cum se spu­sese în «Dictatus Paipae», s-a răspuns că Bonifaciu al VUI-lea în realitate nu e papă. Filip se baza pe unitatea sufletească a întregii ţări. Vice-can­celarul francez s-a dus în Italia, unde s-a aliat cu angevinii din Neapo-le şi, însoţit de 100 de călăreţi şi pedestraşi, a intrat în zorii zilei de septembrie 1303, în oraşul Anagni, unde se refugiase papa, 1-a aresta' şi 1-a maltratat pălmuindu-1 cu o mănuşă de zale. După 3 .zile papa fost eliberat de compatrioţii săi, dar a murit în 11 octombrie 1303 ea tremore cordis = infarct miocardic sau stop cardiac, cum zicem no astăzi. Odată cu dispariţia lui Bonifaciu al VUI-lea s-a prăbuşit şi Pa' palitatea de pe culmea puterii sale.

PERIOADA A PATRA

Luptele dintre papi şi împăraţi au adus nu numai martiri, ca Thomas :et, arhiepiscopul de Canterbury (f 1170), ci şi învrăjbiri între po-e decăderea moravurilor şi mai ales compromiterea misiunii bise-tî. Ele au provocat indirect depărtarea multora de rînduielile Bi-ii şi au pregătit terenul care a favorizat apariţia Reformei. Papii au convocat în perioada aceasta nu mai puţin de 10 sinoade are le-au numit ecumenice. Ele însă au avut caracterul unor adu-care executau ordinele papilor.

La Sinodul I din Lateran, socotit ca al IX-lea ecumenic, din 1123, ocat de papa Calist al II-lea (1119—1124), s-a confirmat «Concor-1 de la Worms» din 1222 şi s-au dat canoane împotriva simoniei, a igamiei (căsătoriei clerului) etc.

Sinodul II din Lateran socotit al X-lea ecumenic, convocat de papa enţiu II (1130—1143) şi ţinut în 1139, a condamnat pe Arnold de ciâ (1100—1155) şi a combătut simonia, desfrîul, luxu] preoţilor, irea armistiţului impus cavalerilor feudali (treuga Dei), duelurile

Sinodul al IlI-lea Lateran socotit al Xl-lea ecumenic, convocat în de papa Alexandru al IlI-lea (1159—1181), a decis că numai atunci ilidă alegerea papei cînd se întruneşte majoritatea de cel puţin 2/3 cardinali.

Sinodul al IV-lea Lateran, socotit al XH-lea ecumenic, convocat în i de papa Inocenţiu al Ilî-lea (1198—1216), cel mai numeros (412 ;opi, 300 de abaţi şi alţi delegaţi), a întrunit reprezentanţi imperiali Germania şi din Constantinopol ai regilor Franţei, Angliei, Arago-li, Ungariei ş.a. S-au dat decrete cu conţinut dogmatic, liturgic şi al, care exprimau gîndirea papei Inocenţiu al IlI-lea cu privire la nizarea unei Biserici tipic feudale. Totodată a condamnat erezid lui :ngar de Tours (998—1088), care nu accepta «transsubstanţierea» lentelor euharistlce.

Sinodul I de la Lyon, din 1245, socotit al XHI-lea ecumenic, con-t de papa Inocenţiu al IV-lea (1243—1254), s-a ocupat de cazul portarii scandaloase a împăratului german Friederich al II-lea 5—1250) şi de căutarea mijloacelor de a salva posesiunile cruciaţi-iin Orient.

Sinodul II de la Lyon, socotit al XlV-lea ecumenic, convocat în de papa Grigorie al X-lea £1271—1276), s-a ocupat de «unirea» în-atâ la 6 iulie 1274 la Lyon cu grecii, care n-a fost primită în Răsări-artodox.

în 1311 la Vienne, în Franţa, s-a ţinut aşa-zisul al XV-lea sinod nenic, convocat de papa Clement al V-lea (1305—1314), într-o vre-în care papii îşi aveau reşedinţa în Avignon. S-au discutat probleme egătură cu desfiinţarea ordinului «cavalerilor templieri» şi cu în-'tarea moralităţii clerului.

Sinodul de la Constanz, socotit al XVI-lea ecumenic, s-a ţinut în-^4H—1418 şi a fost convocat pentru curmarea schismei papale, re­ia Bisericii «in capite et membris» şi examinarea ereziei lui Hus iulie 1415).

Sinodul de la Ferrara — Florenţa (1438—1439), mutat la Roma (1439—1445), socotit al XVII-lea ecumenic, a fost convocat de papa Eu­gen al IV-lea (1431—1437), în care s-a încheiat unirea cu grecii la 6 iulie 1439, în catedrala din Florenţa. Unirea a fost respinsă în 1443 de patriarhii de Ierusalim, Alexandria şi Antiohia, întruniţi în sinod la Ie- j rusalim, care au declarat fără valoare cele făcute la Florenţa.

Sinodul al XVIII-lea ecumenic s-a ţinut în 1512—1514 sub papa Iulhj al II-lea (1503—1513) pentru confirmarea interdictului aruncat asuprr Franţei şi condamnarea sancţiunii pragmatice din 1438 dată de regele Carol al Vll-lea (1422—1461) prin care se restrîngea autoritatea papei în Biserica Franţei.

BIBLIOGRAFIE*

Izvoare

K. Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des romischen Katho-lizismus, 5-e Auflage, Tubingen, 1935; 6-e Aufl., Tiibingen, 1967.



Lucrări

R. Fossier, Ie moyen âge, T. 1. Les mondes nouveaux (350—950); t. 2. L'Eveil ac l'Europe (950—1250) ; t. 3. Le temps de crise (7250—1550), Paris, 1982—1983;

Wilhelm Imkamp, Das Kirchenbild înnocenz UI (1198—1216), Stuttgart, 1983, XIII — 360 p. ; Ch. Cheney, Pope Innocent III (1198—1216) and England, Stuttgart 1976 ; J. Richard, La papaute et les missions d'Orient au Moyen Âge (XHI-eXIV-siecles), Rome, 1977.

J. Mercier, Vingt siecles d'histoire du Vatican, Paris, 1976, 530 p.; Aug. Fliche et Victor Martin, Histoire de l'Eglise depuis les origines jusqu'ă nos jours. Voi. VIII X, XII, XIII (1057—1274) de diferiţi istorici, Paris, 1946—1963.

Fr. Heiler, Altkirchliche Autonomie und păpstliche Zentralismus, Munchen, 1941 ; F. X. Seppelt, Das Papsttum im Spătmittelalter und in der Zeit der Renaissance, Bd. IV, Munchen, 1937; A. Cartellieri, Der Aufstieg des Papsttums im Rahme der Weltgeschichte, Berlin, 1936; Ch.-J. Hefele — Dom H. Leclercq, Histoire des Concils d'apres les documents originaux, t. V, VI, Paris, 1916.

in limba română

Pr. prof. Milan Şesan, Naşterea ideii papale, în «Mitropolia Ardealului», VI] (1962), nr. 7—8, p. 469—482; G. G. Stănescu, Politica imperialistă a papii Inocenţiu II, şi luptele de succesiune dintre Stauii şi VJelii, Cluj, 1939.

Prof. M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae, Prof. G. Stănescu, Istoria hisericeascc universală, t. II, Bucureşti, 1956, p. 52—60; Eusebiu Popovici, Istoria bisericeascc universală, trad. de At. Mironescu, t. II, ed. 2.-a, Bucureşti, 1927, p. 90—114.

Ordine monahale în Apus. Inchiziţia **

în prestigioasa sa lucrare despre istoria Bisericii din Germania Alb Hauck afirmă că ceea ce formează gloria creştinătăţii apusene dir sec. XII—XIII au fost ordinele călugăreşti, care şi-au trăit atunci pe­rioada lor eroică. în parte are dreptate pentru că într-adevăr în ace timp s-au înregistrat acţiuni de înnoire autentică a entuziasmului ş jertfelniciei monahale, care, în comparaţie cu alunecarea spre secularisn a cercurilor conducătoare eclesiastice, au reînviat dorul după idealu evanghelic, după sărăcie, după slujirea aproapelui. Dar, în acelaşi timp spiritul epocii feudale şi-a pus pecetea şi pe o serie de organizaţii mo

" Bibliografia a fost alcătuită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu ** Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae.

1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   56


База данных защищена авторским правом ©shkola.of.by 2016
звярнуцца да адміністрацыі

    Галоўная старонка