Al bisericii ortodoxe romane




старонка4/56
Дата канвертавання30.04.2016
Памер3.94 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   56

PERIOADA A PATRA

arindă noi acţiuni unioniste, mai ales că acum papii le trimiteau somaţii ie supunere imediată. Bizantinii se agăţau ca disperaţi de vechile spe­ranţe că Apusul le-ar putea trimite ajutor armat.

' în 1339, împăratul Andronic al III-lea (1328—1341) a trimis la Avignon, în Franţa, unde se afla pe atunci curtea papală, o ambasadă xmdusă de călugărul Varlaam (f 1350), originar din sudul Italiei. El s-a iovedit un slab unionist şi slab diplomat. Cînd apusenii i-au spus că ror întîi să vadă semnăturile răsăritenilor, el a răspuns că grecii nu loresc unire bisericească, ci numai ajutor militar. Să vină întîi ajutorul 1 apoi se vor uni. Papa şi-a exprimat temerea că, după ce vor primi ijutor, grecii vor uita făgăduiala. Nici una din cele două partide nu voia ă cedeze, temîndu-se să nu fie amăgită de cealaltă. Varlaam susţinea :ă singura cale potrivită pentru unire este convocarea unui sinod care să lecidă unirea ; pînă atunci să se cultive relaţii frăţeşti şi să nu se între-irindă acţiuni de subminare prin cruciade anti-schismatice. Papa a răs-luns că nu-i nici indicat, nici timp pentru discuţii şi tergiversări. Grecii rebuie să ştie că numai la latini se află adevărul. In sensul acesta a cris papa şi regelui francez Filip al II-lea de Valois (1328—1350), în-emnîndu-1 să nu acorde ajutor răsăritenilor. Varlaam s-a întors fără ici un rezultat. Apusul era dezbinat, Franţa se afla în războiul de o ută de ani (1338—1453) cu Anglia, iar feudalii apuseni numai la astfel e probleme nu se gîndeau.

După moartea lui Andronic al III-lea, treburile publice vor fi con-u.se de o regenţă formată din împărăteasa Ana de Savoya şi cîţiva emnitari devotaţi partidului unionist. Opinia publică a protestat prin uternica mişcare de reînnoire morală şi teologică a isihasmului. însuşi arlaam de Calabria, care înainte combătuse Filioque, trecuse acum în ridul celor mai pătimaşi sprijinitori ai catolicismului pe care 1-a şi nbrăţişat, ajungînd episcop latin în sudul Italiei, fapt pentru care si-adul din 1351 de la Constantinopol 1-a excomunicat, deşi el murise cu n an înainte.

Partida filo-occidentală şi-a avut în tînărul împărat Ioan al V-lea aleologul (1341—1376 ; 1379—1391) un disperat aderent, care de două •i a mers personal la Avignon, cerînd trupe şi promiţînd îmbrăţişarea itolicismului, lucru pe care, după izvoare apusene, l-ar fi făcut în 1369. rima dată trimisese în 1355 ostatec la Avignon pe fiul său Manuil, iar doua oară (1367—1370) el însuşi a petrecut la Roma mai mulţi ani. uminică, 21 octombrie 1369, în catedrala Sf. Petru, în faţa papei Urban

V-lea (1362—1370) şi a cardinalilor, a trecut la catolicism cu toată milia sa, fapt care a provocat mari supărări şi îngrijorări Patriarhiei mmenice. Era o unire personală care nu angaja Ortodoxia. O serie de tinofroni ca fraţii Dimitrie Kydones (f după 1396) şi Prohor Kydones, anuil Calecas (f 1410), Nichifor Gregoras (f 1359) şi alţii au scris tot Iul de lucrări în favoarea învăţăturilor catolice. Papa Urban V a pro-îmat o cruciadă contra turcilor, care în 1365 îşi instalaseră noua ca-tală la Adrianopol, dar nici un suveran apusean nu s-a mişcat să plece

cruciadă ; papalitatea însăşi se afla într-o stare deplorabilă, intrînd um, pentru o perioadă de 7Q de ani, într-un «exil babilonic»

BISERICA li\l

(1309—1377) la Avignon, pentru ca în urma acestor crize interioare să înceapă o altă etapă mai grea, aşa numita «marea schismă papală» (1378—1417).

Împăratul Ioan VI Cantacuzino (1347—1354), deşi mare ortodox, era şi el de părerea că unirea s-ar putea face, dar numai printr-un sinod, întreţinea relaţii cu o serie de teologi «latinofroni», i-a sprijinit chiar şi a purtat corespondenţă în acest sens cu trimişii papali. Pentru motivele amintite, lucrurile n-au depăşit etapa propunerilor şi discuţiilor. Ultimul împărat din secolul al XlV-lea, Manuil al II-lea Paleologul (1391—1425), cu toate că fusese educat în Apus, cînd a urcat pe tron şi-a dat seama că, în felul în care se punea problema reunirii Bisericilor, nu era nici o perspectivă de împliniri pozitive. Experienţa lamentabilă a cruciadei de la Nicopole (1396) dovedea cu prisosinţă şi pe linie militară că nici Apusul nu putea face nimic cînd îi lipseau unirea şi organizarea. Puterea otomană cuprinsese acum cea mai mare parte din Peninsula Balcanică.

In concluzie, încercările de unire din secolul XI—XIV n-au dus la nici un rezultat, ci, într-o măsură oarecare, au agravat dezbinarea, în­deosebi pentru motivul că, prin unire, papalitatea urmărea mai ales introducerea puterii sale jurisdicţionale şi peste Biserica Răsăritului. Atîta timp, însă, cit problema s-a pus mai mult din punct de vedere politic şi se lucra cu mijloace şi pentru scopuri mult prea pămînteşti, era firesc ca toate încercările să nu reuşească.

BIBLIOGRAFIE*

Izvoare


V. Laurent-J. Darrouzes, Dossier grec de Vunion de Lyon (1273—1277) (Archives de l'Orient Chretien, 16), Paris, 1976; A. Tăutu, Acta Urbani IV, Clementis IV, Gregarii X, Vatican, 1953.

Studii


W. Imkamp, Das Kirchenbild Innocentz III (1198—1216), Stuttgart, 1983, XIII — 360 p.; R. Fossier, Le moyen âge. T. 1. ies mondes nouveaux (350—950); t. 2. L'eveil de l'Europe (950—1250); t. 3. Les temps de crise (1250—1550), Paris, 1982—1983; P. Karlin-Hayter, Studies in Byzantine political history. Sources and controversies, London, 1981, 336 p.

J. Gill, Church Union. Rom and Byzantium 1204—1453), London, 1979.

Idem, The Church Union oi the Council o! Lyon, London, 1974.

Idem, Church Union of the Council ol Lyon (1274), portrayed in greek docu-ments, în «Orientalia Christiana Periodica», 40 (1974), p. 5—45; D. .1. Geneakopoulos, Byzantine East and Latin Wesf, Hamden, 1976.

Idem, Emperor Michael Paleologus und the West, Cambridge (Mass), 1959; Kenneth M. Setton, The Papasy and Fourteenth centuries, Philadelphia, 1976; R. I. Wolf, Studies in the Latin Empire of Constantinopole, London, 1976; H. Jedin, Handbuch der Kirchengeschichte, Bd. III. Die mittelalterliche Kirche, Freiburg— Basel—Wien, 1968.

H. Wolter—H. Holstein, Histoire des Conciles : Lyon I et Lyon II, Paris, 1966; U. V. Bosch, Kaiser Andronikos III. Palaiologus, Amsterdam, 1965.

B. Roberg, D/e Union zwischen der griechischen und der lateinischen Kirch aut dem II. Konzil von Lyon (1274), Bonn, 1964; O. Halecki, Un empereur d* Byzance â Rome. "Vingt ans de travail pour l'union des Eglises (1355—1375), Var sovie, 1930.

Bibliografic întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanuj



fEBIOADA A PATRA

Ch.-J. Hefele-Dom. H. Leclerq, Histoire des Conciles, T. V, 1 et 2-e pârtie; VI, 1 et 2-e pârtie, Paris, 1915—1917.

W. Borden, Das Papsttums und Byzanz. Die Trennung der beiden Kirchen md das Problem ihiei Wiedervereinigung bis zum Untergang des byzantinischen leiches, Berlin, 1903.

St. Runciman, The Sicilian Vespar, Cambridge, 1958.



In limba română :

Teodor M. Popescu, *Cum s-au tăcut unirile», cu Roma, în «Ortodoxia», Bucu-eşti, I (1949), nr. 2—3, p. 120—142; Idem, Cucerirea Constantinopolului de către atin'i ca mijloc de unire a Bisericilor (sec. XIXIV), în «Studii teologice», I (1929), ir. 1, p. 48—142. Extras, Bucureşti, 1929.

Idem, Contribuţiuni la istoria încercărilor de unire a Bisericilor. Tratativele le la 1337—1339, în «Studii teologice», I (1930), nr. 3, p. 23—79. Extras, Bucu-eşti, 1930; Teodor M. Popescu, La o sută de ani după schismă, în «Studii teolo-[ice», VII (1938—1939), p. 46—89; VIII (1940), p. 77—104. Extras, Bucureşti, 940, 74 p.

Ioan Zugrav, Chestiunea unirii dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, rernăuti, 1922.

Vechile patriarhate orientale.

Bisericile necalcedonene. Bisericile naţionale : bulgară, sîrbă, română, rusă*



1. Vechile patriarhate orientale

Atît în Imperiul bizantin propriu-zis, cît şi în restul teritoriilor x-uite de popoare ortodoxe se înregistrează în această perioadă un pro-2s treptat de centralizare bisericească, favorizat de unificarea limbii şi formaţiunilor statale corespunzătoare. Se înregistrează — pe măsură 5 etnogeneza diferitelor popoare se afirma mai cu tărie — tendinţe bi-îriceşti autocefale în Georgia (1100), Serbia (1219, 1346), Bulgaria (1234), rincipatele române (sec. XIV), cît şi în Rusia (1448), unde procesul de ?ntralizare a fost o reacţie faţă de asuprirea tătărească vreme de 30 de ani, apoi faţă de tendinţele centraliste greceşti ori catolicizante e Poloniei. E interesant de constatat în ceea ce priveşte teritoriul locuit 5 greci că, după ce sute de ani în Imperiul bizantin prin cuvintele »rec» şi «elen» nu se înţelegea decît «păgîn», acum îndeosebi după cu-'rirea Constantinopolului, în 1204, de către cavalerii cruciadei a IV-a, in aceste noţiuni a început să se înţeleagă fie popor «ortodox», fie todocşii de limbă greacă.

Cînd s-a introdus şi în Răsărit, în unele părţi, administraţia feudală mseană, după 1204, clerul latin a ajuns să profite şi să asuprească pe 1 ortodox, luîndu-i şi puţinele domenii pe care le dobîndise mai ales n donaţii. în Creta, de pildă, din zece episcopi abia mai erau în funcţie ii pe la anul 1224. Atitudinea administraţiei era influenţată de clerul tolic. în anul 1225, 13 călugări ortodocşi au fost arşi de vii ca eretici 'ntru simplul motiv că n-au vrut să depună jurămînt de credinţă faţă Biserica Romano-CatOlică. Cazuri asemănătoare au avut loc şi în alte rţi. Chiar în Peloponez, ajuns sub dominaţia francă, sub conducerea i Geofroy de Villehardouin şi a urmaşilor lui, s-au stabilit 8 episcopi

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

BISERICA IN

latini, între ei doi avînd rang de arhiepiscop (Patras şi Corint), încîj pentru ierarhia greacă nu mai era loc. Mitropolitul grec din Patras I fost nevoit să se retragă în mînăstirea Mega Spileon pentru a-şi putej exercita mai liber chemarea. Tot pe atunci, mitropolitul Atenei, Mihaj Honiatul, rezida în insula Kios, pentru ca să lase pe arhiepiscopul laţi în Atena. Aceste două cazuri sînt tipice pentru tot spaţiul ocupat d cruciaţi. Şi patriarhii din Antiohia şi din Ierusalim au fost nevoiţi să a retragă uneori în mînăstirile din Cipru, dar cel mai des în Constant] nopol. Dacă intervenea vreo opoziţie puternică faţă de «stăpînirea» lat nilor, atunci urma exilul, munca în mine ori fixarea unui domiciliu c mai departe de centru. De regulă, în Peloponez, preoţii ortodocşi trfl buiau să meargă la hirotonie la episcopii din regiunile muntoase de ' Modon şi Croton. Pe la 1400 a crescut în importanţă scaunul de la M< nembasia. Un nou centru în Peloponez era Mistra. In Mistra a înflorit, i sec. XIV—XV, o deosebită cultură şi mişcare artistică. Au fost şi căzu cînd titularii scaunelor erau trimişi din Constantinopol, cum a fost c; zul, în 1350, cu episcopul Antim, care a pregătit în Creta răscoala în potriva veneţienilor. La începutul secolului al XV-lea s-a dus de Constantinopol în Creta cunoscutul teolog şi polemist anti-latin Ios Vrieniu care, timp de 20 de ani, a întărit acolo conştiinţa ortodoxă.

In Cipru, situaţia era disperată. Cei patru episcopi ortodocşi er; îndeaproape supravegheaţi de mitropolitul latin. Orice alegere de episc< trebuia să fie aprobată de papă, căruia îi era dator jurămînt de fide tate. Orice abatere era judecată de latini, care îi tratau cu dispreţ, începutul secolului al XV-lea Iosif Vrieniu a convocat un sinod episcopilor geci din Cipru, care a hotărât — âmpotriva episcopilor gri care au declarat că sînt sub dependenţă de Constantinopol — că ascu de papa şi colaborează cu ierarhia latină, dar îşi păstrează credinţa ortodoxă.

Patriarhul din Antiohia, prima patriarhie căzută sub dominaţie tină în 1098, a fost nevoit să se refugieze. La fel şi cel de Ierusal în 1099 şi chiar cel de Constantinopol, care a murit în exil în 1208. toate că sultanii din Egipt au cerut prin 11 decrete ca creştinii să aibă drept să poarte decât anumite haine, totuşi, faţă de patriarhat! din Antiohia şi Ierusalim, aflate multă vreme sub latini, situaţia copţu era mai uşoară. Sub patriarhul Hristodul (f 1077) reşedinţa patriarhu copt s-a mutat în Cairo. Unii dintre titularii Patriarhiei de Alexanc au rezidat şi la Constantinopol. Astfel, la sfîrşitul secolului al XIII-1 patriarhul Âtanasie al II-lea (1276—1316) al Alexandriei se bucura mare cinste la curtea din Constantinopol, unde rezida. Atacurile statt creştine asupra Egiptului în secolul al XHI-lea au înrăutăţit mult tuaţia creştinilor de acolo.



Scaunul patriarhal de Constantinopol a jucat, cum era şi fir mare rol în perioada aceasta. Patriarhia Ecumenică şi-a putut împ netulburată menirea ei în Biserica Răsăritului pînă la 1204, cînd ce lerii latini ai cruciadei a, IV-a, manevraţi cu dibăcie de Veneţia, pei interesele ei materiale, au cucerit şi jefuit Constantinopolul la 13 a lie 1204. Ultimul patriarh ecumenic din acest timp a fost Ioan al X

ft.HI.UAUA A PATRA

nateros (1198 — f 1206). Din 1208, Patriarhia Ecumenică, alungată cavalerii latini la insistenţa Veneţiei, şi-a stabilit reşedinţa la Niceea, itala Imperiului grec de Niceea (1204—1261), unde a funcţionat pînă 1261, cînd a revenit la Constantinopol, locul ei istoric.

în locul patriarhului ecumenic, dogele Veneţiei, bătrînul Enrico idolo, a numit patriarh latin de Constantinopol pe Toma Morosini, origine veneţian. Ca semn al întîietăţii scaunului de Constantinopol iminteşte, probabil cu începere de sub păstoria lui Gherman al II-lea

>2 1249) de la Niceea, adaosul de «patriarh ecumenic», la titulatura

obişnuită. Un alt semn de întîietate era sfinţirea mirului chiar şi tru alte Biserici autocefale, cum reiese dintr-o scrisoare sinodală a •iarhului Calist I (1350—1353 ; 1355—1363) din 1355 către cel de la iovo. La început şi purtarea «mantiei cu multe stele» era o distincţie îai a lui, ca şi sacosul, care se îmbrăca numai la Crăciun, Paşti şi alii ; mai tîrziu acestea le-au îmbrăcat şi alţi patriarhi şi mitropoliţi. aşa .şi titulatura «Înalt Prea Sfinţit», care a ajuns să fie atribuită jnducătorilor scaunelor de Tesalonic, Trapezunt şi Monembasia. Ale-a patriarhului se făcea prin desemnarea de către sinod a trei cân­ţi, din care bazileul alegea pe unul, investindu-1 cu însemnele sale sala de aur» a palatului Magnaura, mai tîrziu a celui din Vlaherne. vremea împăraţilor din dinastia Comnenilor (1118—1185), patriar-.1 de Constantinopol număra 664 episcopii şi 65 de mitropolii ; cel de ohia, 14 mitropolii, 12 arhiepiscopii şi 127 episcopii ; patriarhatul de salim avea 4 mitropolii. Numai capitala bizantină avea 485 de bi-i şi 825 de mînăstiri. In Muntele Athos trăiau pe la 1250 cam 3000 jări ; un oraş ca Ohrida avea aproape 300 biserici şi paraclise. De irşitul secolului al XlII-lea, cînd cruciaţii au pierdut ultimele po-ni în Orient, patriarhii de Antiohia şi Ierusalim şi-au reluat scau-celui dintîi fixîndu-i-se reşedinţa în Damasc în loc de Antiohia. Pe la 1200 canonistul Balsamon (f după 1203) relata că «pînă le mult» se ţineau încă regulat sinoade anuale, aşa cum pre-eră canoanele. De acum se consemnează în locul lor sinoadele = IvSTjjxoDoa care se convocau — din cauza împrejurărilor — oca-1. în 1354 patriarhul Filotei Cokkinos (1353—1354 ; 1364—1376) al tantinopolului scria mitropolitului Alexie al Rusiei că e obligat să -ipe la sinod. Aceasta înseamnă că datoria de a se ţine sinoade nua chiar dacă nu puteau fi de faţă toţi episcopii din pricina dis-i prea mari, a bătrîneţii, a bolii ori a cauzelor de forţă majoră Jaie, epidemii etc). Procesele verbale ale şedinţelor patriarhale din ii al XlV-lea păstrate la Viena (Acta patriarchatus Constantinopo-, t. I, Vindobonae — Wien, 196®) ne dovedesc că se dădea scutire nînare, după caz.

'ituaţia materială a clerului superior şi inferior era asigurată din ■buţiile credincioşilor sau din donaţii de la stat. Pe vremea lui Comnen (1057—1059) şi a lui Alexie I Comnen (1081—1118) paro-erau împărţite în trei categorii şi contribuiau, după numărul cre-şilor, cu bani şi în natură pentru susţinerea mitropoliţilor şi pilor. Pe la 1394, fiecare episcopie contribuia cu o cotă anumită



BISERICA IN SECOLELE XI-XV

pentru susţinerea Patriarhiei, care pe la 1380 ajunsese într-o situaţie jalnică. Se resimţeau şi în viaţa Bisericii bizantine efectele procesului de feudalizare. De pildă, «dăruirile» sau arendările averilor mînăstireşti sau episcopale unor slujbaşi sau rude cu familiile imperiale au provocat abuzuri, pe care nici înmulţirea excesivă a titularilor : mare iconom, mare sachelar, mare schevofilax, mare hartofilax etc. din timpul Com-nenilor şi Paleologilor, n-au reuşit să le elimine. Pînă la un loc şi idio-ritmia sau stilul de viaţă singuratică, îngăduită pe la 1200 monahilor de la Muntele Athos, cu camere separate, cu permiterea de bunuri perso­nale etc, denotă acelaşi lucru, cu toate că principala cauză a introducerii idioritmiei pare a se datora înfloririi isihasmului, începînd de la sfîr-şitul secolului al XlII-lea, care preconiza un regim de viaţă mai aspru decît în mînăstirile cu viaţă de obşte.

2. Bisericile necalcedonene

Nici Bisericile necalcedonene nu aveau o situaţie de invidiat. In urma răsturnărilor politice din China şi din lumea mongolă, de la sfîr-şitul secolului XIV, nestorienii au trebuit să se retragă din China, din Tibet, din India şi să se mulţumească doar cu ceea ce indica titlul con­ducătorului lor suprem, numit «catolicos şi patriarh de Babilon, de Ctesifon şi de Bagdad». De pe la 1450, demnitatea de catolicos a devenit ereditară, moştenindu-se din unchi în nepot, spre a înlătura eventualele certuri pe motive de interes familial. încercările de catolicizare din 7 august 1445 n-au atins decît pe nestorienii din Cipru, care au încheiat în acest an unirea cu Biserica Romei, în timpul papei Eugen al IV-lea (1431—1448).

Dintre Bisericile monofizite, iacobiţii sirieni şi armenii s-au putut dezvolta mai bine în această perioadă, cu toate că unirile cu Roma au adus şi între ei disensiuni care i-au slăbit. In decursul vremii, «abuna» sau căpetenia Bisericii din Abisinia s-a despărţit de Biserica-Mamă din Egipt, luîndu-şi şi el reşedinţă separată în Alexandria. Patriarhul cop­ţilor egipteni a delegat pe egumenul mînăstirii Sfîntul Antonie ca, la 4 febr. 1442, să semneze la Roma unirea unei părţi dintre copţi cu Bi­serica Romei. Tot atunci au semnat unirea şi monofiziţii din Palestina şi din Abisinia. în realitate, aceste uniri n-au avut nici pe departe suc­cesele scontate.

Cît priveşte pe iacobiţii din Siria, aici cruciaţii reuşiseră să producă scindări încă din secolul al XlII-lea. Cele două grupe şi-au ales cîte un conducător «Ignatie», fiecare luînd titlul de «Ignaţiu», socotindu-se ur­maş legitim al marelui episcop Ignaţiu al Antiohiei (f 107), avîndu-şi reşedinţa unul în Antiohia, altul în Mardin. La 1364 a intervenit a treia scindare, forrnîndu-se o grupare cu centrul în Melitina, iar pe la sfîrşitul veacului al XV-lea apare o a patra, cu sediul la Sis. în 30 noiem­brie 1444 se perfecta unirea cu Roma a sirienilor orientali. Dar nici aici succesele convertirilor n-au fost mari.

Cei mai numeroşi credincioşi monofiziţi din Asia erau armenii. O parte din vechea lor patrie a fost încorporată la Imperiul bizantin, Ar­menia Mică, înfiinţată în 1064, care a durat pînă la 1375, cînd ea fu

PERIOADA A PATEA

icerită de turci, avîndu-şi centrul la Romolah pînă la 1293, iar după ;eea la Sis, în Cilicia. In secolul al XlV-lea turcii le ocupară pe araîn-juă. Pînă să se definitiveze administraţia turcă, reşedinţa catolicosului •a la Valarşapat, turcii recunoscînd pentru cei din teritoriul lor pe itolicosul din insula Agtamar, de pe lacul Van. In 1441, acesta s-a mtat la străvechiul centru armean Ecimiadzin, iar cei din jurul lacului an şi-au ales un patriarh propriu la Sis. Din 1311 s-a mai înfiinţat i patriarhat armean în Ierusalim. Şi bizantinii, apoi şi cruciaţii au cercat să-i atragă la unirea cu Bisericile lor. Intrucît aveau şi unele jiceiuri comune, azima etc, şi statele cruciate le-au fost favorabile, o irte din armeni semnară la 22 noiembrie 143â unirea cu Biserica Ro-ano-Catolică ; de altfel în 1198 regele armean Leon al II-lea primise •roana sa de la Roma. Trebuie subliniat că, deşi răspîndiţi sub atîtea ăpîniri, armenii şi-au păstrat în general credinţa în tradiţiile lor ne-ilcedonene. In 1461 sultanul Mahomed al II-lea (1451—1481), cuceri-rul Constantinopolului, acordă armenilor dreptul de a avea un patriarh Constantinopol, bucurîndu-se de autoritate bisericească şi civilă peste ţi armenii din Imperiul turc, aşa precum patriarhul ecumenic se icura de drepturi bisericeşti şi civile peste creştinii ortodocşi. De ase-enea, tomiţii de pe coasta Malabar din vestul Indiei şi-au păstrat edinţa şi tradiţiile lor necalcedonene. Factorul cel mai puternic ce i-a enţinut a fost Liturghia răsăriteană. In schimb, maroniţii din Liban i fost atraşi în 1182 la catolicism, părăsindu-şi poziţiile vechi necalce-mene. Papa a fost însă nevoit să le îngăduie o serie de tradiţii moşte-te din epoca ecumenică a Bisericii, între altele căsătoria preoţilor, -icum, ei au devenit cei mai devotaţi dintre toţi cei uniţi cu Roma.

3. Biserica Ortodoxă Bulgară

Potrivit concepţiei feudale, ca un temei teologic al ordinei politice Tiperium sine patriarcha non stareţ», cum va zice regele Ioniţă Calaian 197—-1207), în 1202, pe seama statului româno-bulgar întemeiat în 85—1186 de fraţii vlahi Petru şi Assan (1186—1197) se cădea să ia nţă un organism bisericesc corespunzător. Pe teritoriul sud-dunărean istase încă din secolul al Vl-lea Arhiepiscopia Justiniana Prima, înfiin-;ă în 585 de împăratul Justinian (527—565), a cărei moştenire o va elua în 920 patriarhatul de Durostor. în 1018—1020 Vasile al II-lea ilgarochtonul (976—1025), desfiinţînd primul stat bulgar a mutat cen-il bisericesc pentru teritoriul bulgăresc spre sud, la Ohrida (astăzi irid în Rep. Macedonia — Iugoslavia), dîndu-i însă rang numai de "liepiscopie. Deşi au fost promovaţi mai ales arhiepiscopi greci, acestora s-a lăsat totuşi o autonomie destul de largă. Cînd Asăneştii au înte-?iat cel de al doilea stat româno-bulgar (1186—1393), s-a cerut să lărgească drepturile avute înainte de scaunul de la Ohrida şi să se cunoască titularului episcopiei de Tîrnovo un grad asemănător. îm-ratul româno-bulgarilor Ioniţă Caloian, dorind să asigure independenţa sericii vlaho-bulgare, iar pentru sine titlul de ţar (împărat) pe care -l putea obţine de la bizantini, s-a adresat între 1199—1204 prin



BISERICA IN SECOLELE XI—XV 43

corespondenţă papei Inocenţiu al III-lea (1198—1216) ca să-i satisfacă aceste două dorinţe. La 7 noiembrie 1204, cardinalul Leo, trimis de papă1 la Tîrnovo, a hirotonit pe episcopul Vasile ca primat al Bisericii vlaho-i bulgare — titlul de patriarh nefiind în uz în Biserica Apusului —, iar! a doua zi, 8 noiembrie, a încoronat pe Ioniţă ca rege, cu coroana regală trimisă de papă, nu împărat cum ceruse el.

Influenţa catolică în Imperiul româno-bulgar n-a durat decît pin. la 15 aprilie 1205, cînd Ioniţă Caloian a înfrînt oastea împăratului laţii de Constantinopol, Baldouin de Flandra (1204—1205), care a murit închi la Tîrnovo, capitala Imperiului româno-bulgar, cu toate eforturile pape Inocenţiu al III-lea de a-1 elibera. Presiunile catolice se simţeau şi di sud, unde se instalase Imperiul latin de răsărit (1204—1261) şi dinspr nord, unde regii unguri nutreau de mult gînduri de înaintare spre sud In această situaţie, după ce va fi ajutat şi Sfîntul Sava (1176—1236), arhi episcopul Serbiei, informând pe celelalte patriarhii orientale cu ocazii călătoriei la Ierusalim, împăratul Ioan Dukas-Vatatzes (1222—1254) patriarhul Gherman al II-lea de Niceea (1222—1240) au recunoscut în tr-un sinod ţinut în Lampsak, în primăvara anului 1235, autocefali Bisericii Bulgare, acordînd arhiepiscopului de atunci, Ioanichie, rangu de patriarh. Pe act s-a aplicat şi pecetea patriarhului Gherman. Desigu că factorul determinant l-au constituit împrejurările politice ale vremii statul Asăneştilor ajunsese la dezvoltare maximă, «de la Adrianopol pîn, la Dyrrachium» (Durazzo), în Albania, iar ţarul Ioan Asan al Il-le (1218—1241) era încuscrit şi aliat cu împăratul din Niceea. Din păcate urmaşii lui Ioan Asan al II-lea nu au mai fost la înălţimea lui. Luptei feudale au dus în curînd la dezbinarea acestui stat, aşa că la sfîrşitu secolului al XIV-lea, în 1393, Bulgaria toată a fost transformată paşalîc turcesc, iar scaunele episcopale din Biserica bulgară erau ocupat mai mult de greci. Trebuie subliniat însă faptul că mînăstiri ca Rîk Bacicovo, Troian şi altele au jucat mare rol în viaţa spirituală a Bulga riei medievale, într-o vreme în care combaterea bogomililor a dat lucru mult Bisericii, iar renaşterea culturală şi spirituală legată mişcarea isihastă şi-a avut în călugărul Teodosie şi mai ales în ucenici său Eftimie, ultimul patriarh de Tîrnovo (1375—1393 ; f 1400), repre zentanţi de mare clasă.

4. Biserica Ortodoxă Sîrbă

Statul sîrb al Nemâniazilor a avut un mers ascendent între 1176-1389 ; perioada următoare (1389—1489), cît au mai durat unele foi maţiuni sîrbe ca vasale turcilor, a fost o etapă de grele încercări pentr tot pămîntul locuit de sîrbi. Totuşi, şi sub stăpînirea turcească, Biseric şi mînăstirile sîrbeşti au desfăşurat o activitate din cele mai importan-sub conducerea unor păstori renumiţi, ca arhiepiscopul Sava.

Pentru a înţelege mai bine evoluţia evenimentelor din Serbia mi dievală, trebuie să se ţină seama de faptul că în Dalmaţia şi Croat se introdusese încă înainte de anul 1000 ritul latin. în 1067 papa Al< xandru al II-lea (1061—1073) a înfiinţat arhiepiscopia Ducleea 1.1 eparhii, căutînd să recîştige astfel vechile teritorii ilirice. Suveranii*

icestor ţări li s-au trimis coroane regale încă din secolul al Xl-lea, ;oţiile lor fiind italience. Dar marele jupan Ştefan II Nemania (1196— 228) rege din 1217, numit «primul încoronat», prin vitejie şi înţelep-june a unificat şi a consolidat statul sîrb şi a contribuit la înfiinţarea mei arhiepiscopii sîrbe independente.

Cu ajutorul fratelui său, Sfîntul Sava (1176—1236), fiul fostului Lipan Ştefan Nemania (1168—1196), călugăr renumit în mînăstirea [ilandar, zidită de el în 1197 şi dăruită printr-un hrisov în 1199 de npăratul bizantin Alexios al III-lea Anghelos (1195—1205) călugărilor rbi, Biserica Sîrbă a obţinut în 1219 autocefalia şi rangul de arhi-oiscopie de la Patriarhia Ecumenică, în timpul patriarhului ecumenic 5 Niceea Gherman al II-lea (1222—1240). Primul ei arhiepiscop auto-:fal a tfost Sf. Sava (1219—1233), după care au urmat alţi 11 arhi-jiscopi, ultimul fiind Ioanikie al II-lea (1338—1346), ales apoi ca primul jtriarh de Ipek (Peci), păstorind între anii 1346—1355.

Sub ţarul Ştefan Duşan (1331—1355), statul sîrb a ajuns la apogeu, rînd cea mai mare întindere în Peninsula Balcanică.

în 1345, Ştefan Duşan s-a autoproclamat pompos «împărat şi auto-at al sîrbilor şi romeilor» (bizantinilor). Potrivit concepţiei epocii, auto-oclamarea sa ca «ţar» sau «împărat» trebuia confirmată prin ungerea încoronarea sa de către un patriarh. Patriarhul ecumenic nu putea ;e acest lucru, deoarece bizantinii nu voiau să aibă în Balcani un periu rival care să-1 înlocuiască pe cel bizantin.

Atunci, în ziua de Florii a anului 1346, Ştefan Duşan, prin sinodul

la Scopje, a ridicat Biserica Serbiei la rangul de patriarhie, cu con-

îţămîntul patriarhiei româno-bulgare de Tîrnovo, iar arhiepiscopul

mikie a devenit primul ei patriarh sîrb (1346—1355), cu reşedinţa mai

îi în mînăstirea Zicea, apoi la Ipek sau Peci (Peşteră).

Şapte zile mai tîrziu, în Duminica învierii din 1346, Ştefan Duşan ost încoronat împărat sau «ţar» de patriarhul IoaniRie, soţia sa Elena, sărăteasă, iar fiul lui Ştefan Uroş IV (1355—1371), rege.

Sîrbii nu s-au mulţumit numai cu ridicarea Bisericii la rang de riarhie, ci au alungat pe episcopii şi mitropoliţii greci din teritoriile srite de Ştefan Duşan din Imperiul bizantin.

In urma acestei măsuri de filetism (iubire exagerată de neam), pa-rhul ecumenic Kalist I (1350—1353 ; 1354—1364) şi Sinodul Patri-iei Ecumenice au anatematizat în 1353 pe ţarul Ştefan Duşan, Biserica ă şi poporul sîrb, fapt care a produs mare tulburare şi nemulţumire tre clericii şi credincioşii sîrbi.

Reconcilierea Bisericii sîrbe cu Patriarhia Ecumenică s-a făcut în

jul despotului Lazăr (1371—1389) şi al patriarhului ecumenic Filotei

:eşte : Philotheos) Kokkinos (1353—1354 ; 1363—1376).

în vara anului 1375, Biserica sîrbă a trimis la Constantinopol o

gaţie compusă din cinci persoane, şi anume : călugărul sîrb Isaia de

'ilandar, iermonahul Nicodim (f 26 decembrie 1406), care, mai îna-

de 1370, trecuse în Ţara Românească, unde, cu ajutorul voievodului

islav-Vlaicu (1364—1377), ridicase mînăstirea Vodiţa, iar mai tîrziu,

377—1378, va zidi mînăstirea Tismana, Teofan, fost protos al

BISERICA IN SECOLELE XI-XV

Athosului, şi doi ucenici ai lui Isaia, Silvestru şi Nicodim, peatru cere ridicarea anatemei aruncată de Patriarhia Ecumenică asupra Bi sericii Sîrbe în 1353.

Patriarhul Filotei (Philotheos) Kokkinos a primit cu bunăvoin delegaţia sîrbă şi în vara anului 1375 a ridicat anatema dată în 1353 patriarhul ecumenic Kalist I asupra Bisericii sîrbe şi a poporului sîr De acum înainte, Biserica Sîrbă a păstrat bune relaţii cu Patriarh de Constantinopol.

In secolele XII—-XIV, Biserica sîrbă a fost tulburată, ca şi Biseri bulgară, de erezia bogomililor.

5. Biserica Ortodoxă Română

La români, ca şi la alte popoare răsăritene, viaţa bisericească a fc în strînsă legătură cu dezvoltarea politică a statului.

Procesul de etnogeneză al poporului român se poate considera îi cheiat în mare înainte de secolul al X-lea. In secolele X—XIV, se po vorbi de primele formaţiuni politice pe tot teritoriul României de

Pînă la organziarea politică a statelor independente Ţara Rom nească şi Moldova în secolul al XlV-lea, izvoarele arheologice şi une documente istorice ne dau ştiri preţioase despre existenţa unor episcc ortodocşi la sudul Carpaţilor şi a unor episcopate în Transilvania secolele X—XIII.

Ştirea că existau episcopi ortodocşi români la începutul secolul al XHI-lea, la sudul Carpaţilor, o aflăm dintr-o scrisoare a Papei gorie al IX-lea (1227—1241), trimisă la 14 noiembrie 1234 din Perug principelui de coroană al Ungariei, Bela, fiul regelui Andrei al II-l (1205—1225), moştenitorul tronului. In această importantă scrisoare pe tru istoria noastră, papa aminteşte despre existenţa românilor, num de el Walathi-Valahi, la sudul curburii Carpaţilor, din episcopia catoli a cumanilor, existentă între 1228 şi 1241, care atrag la ritul grec (ort dox) prin episcopii lor, numiţi de papă, cu amărăciune confesiona «pseudoepiscopi», pe unguri şi teutoni (germani), făcînd cu ei un sing popor, nesocotind pe episcopul catolic al cumanilor.

Intre 1250 şi 1359 nevoile religioase ale credincioşilor români thema bizantină Paristrion (popular Paradunavon), corespunzător vechii provincii romane Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobroge precum şi ale românilor din răsăritul Ţării Româneşti şi sudul Moldov au fost împlinite de mitropoliţii Vicinei, localitate situată, după parei celor mai mulţi istorici români şi străini, pe Dunăre, aproape de ora; Isaccea de azi, vechea cetate Noviodunum, înainte de desfacerea mare fluviu în cele trei braţe ale Deltei. Mitropolia Vicinei se afla sub jur dicţia canonică a Patriarhiei de Constantinopol.

In Transilvania au existat, de asemenea, episcopii ortodoxe în se< lele X—XIII.

O primă episcopie se crede că a existat încă din secolul al X-în nordul Transilvaniei, la Dăbîca, la circa 30 km nord-est de CI Napoca, centrul stăpînirii ducelui Gelu.



O altă episcopie va fi existat în părţile de apus ale Transilvaniei, în tatea Bihariei, la cîţiva kilometri nord de Oradea, centrul politic al icelui Menumorut în secolul al X-lea.

O altă episcopie ortodoxă se crede că a putut exista în secolul al -lea la Alba Iulia, pe lîngă conducătorul formaţiei politice româneşti n centrul Transilvaniei. Episcopiile maghiare catolice de Alba Iulia Oradea au luat fiinţă pe locul unor vechi episcopate româneşti.

O mînăstire ortodoxă de călugări greci (ortodocşi) închinată în istea Sfîntului Ioan Botezătorul a existat la începutul secolului al -lea în cetatea Morisena (româneşte Mureşana), azi Cenad, jud. Timiş, gă Sînnicolaul Mare, în ducatul ducelui Gelu, condus apoi de urmaşul ;stuia Ohtum sau Achtum. Unii istorici susţin că la Morisena a existat ar o episcopie ortodoxă.

O altă episcopie românească exista la începutul secolului al Xl-lea Banat, în localitatea DibiskosTibiscum (Timiş), azi Jupa, situată Dă unii istorici aproape de Caransebeş, sau mai degrabă la Timişoara, )endentă de arhiepiscopia greco-bulgară de Ohrida, după cum reiese tr-o diplomă sau hrisov din anul 1019, dat de împăratul bizantin iile al Il-lea Bulgarochtonul (976—1025), în legătură cu reorganizarea iepiscopiei de Ohrida.

Un episcopat ortodox, nesupus nici unei mitropolii, exista pe la 1205 tru românii din părţile Bihorului, sau ale Hunedoarei şi ale Bana­li de nord pe teritoriul cneazului Bela, de fapt Bîlea, după cum aflăm tr-o scrisoare a papei Inocenţiu al III-lea (1198—1216), din 3 mai 1205, lisă episcopului catolic de Kalacsa, în Ungaria.

După întemeierea celor două state la sudul şi estul Carpaţilor, Ţara lânească şi Moldova, au luat fiinţă mitropolia Ungrovlahiei sau a ii Româneşti şi a Moldovei.

Basarab I cel Mare (1310—1352), întemeietorul Ţării Româneşti, a it, prin lupta victerioasă de la Posada din 9—12 noiembrie 1330, ra regelui Ungariei Carol (Charles) Robert d'Anjou (1308—1342), sigure independenţa politică a ţării. Potrivit rînduielilor politice şi [ioase ale evului mediu, el va fi avut lîngă sine vreun episcop sau opolit care să-1 «ungă» ca domn şi să împlinească nevoile religioase credincioşilor români, hirotonind preoţi şi sfinţind bisericile din Ţara lânească.

O ierarhie bisericească, recunoscută canonic de Patriarhia Ecume-n-a existat în timpul lui Basarab I - întemeietorul. Această lipsă a împlinit-o, cu mult tact diplomatic şi după multe linte, fiul său, Nicolae-Alexandru Basarab (1352—1364). In mai 1359, reuşit să obţină aprobarea din partea patriarhului ecumenic Kalist I >—1353 ; 1355—1363) şi a Sinodului Patriarhiei Ecumenice, centrul :ual al Ortodoxiei şi autoritatea supremă în cele bisericeşti în Ră­ii ortodox, prin două gramate patriarhale, pentru mutarea ultimului 'polit al Vicinei, Iachint, la Curtea de Argeş, reşedinţa Ţării Româ-sau, mai întîi, după unele cercetări mai noi, la Cîmpulung, unde la atunci prima capitală a Ţării Româneşti.


1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   56


База данных защищена авторским правом ©shkola.of.by 2016
звярнуцца да адміністрацыі

    Галоўная старонка