Politica de mediu la nivelul Uniunii Europene Papamanci Madalina Felicia




Дата канвертавання19.04.2016
Памер63.89 Kb.





Politica de mediu la nivelul Uniunii Europene


Papamanci Madalina Felicia

Pîrjol Silvia Elena

Podocea George Andrei

Radu Cristina Florenţa

Şerbu Natalia Gabriela

CUPRINS

1. Introducere.........................................................................................................................3


2. Prezentare generală.............................................................................................................3
A. Baza legală a politicii de mediu.......................................................................................3
B. Actorii instituţionali ai politicii de mediu........................................................................4
C. Obiectivele şi principiile politicii de mediu a UE............................................................7
3. Mecanismele politicilor de mediu.......................................................................................9
A. Tipuri şi mecanisme pentru managementul mediului.......................................................9
B. Mecanismele de suport financiar.....................................................................................10
4. Concluzii ……………………………………………………………..…..……………....12
Bibliografie………………………………………………………………............................13


1. Introducere
Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul program de acţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut la elaborarea de strategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele politicilor comunitare; Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai complex de instrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică pentru a găsi tehnologii nepoluante, a dezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze la nivelul comportamentelor de consum şi de producţie (apreciate astăzi ca factor cheie determinant al degradării sistematice a mediului şi a eco-sistemelor), s-a implicat activ în acţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor economice către o dezvoltare durabilă în toate ţările lumii.
2. Prezentare generală
Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare in anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm.

Politica de mediu a Uniunii Europene, asa cum a fost stabilită prin Tratatul CE, are ca scop asigurarea sustenabilităţii activităţii de protecţie a mediului, prin includerea acesteia în politicile sectoriale ale UE, prin elaborarea de măsuri de prevenire, prin respectarea principiului cel care poluează plateşte, prin combaterea la sursa a poluării, şi prin asumarea în comun a responsabilităţii. Acquis-ul cuprinde aproximativ 200 de instrumente legislative care acoperă un număr mare de sectoare, precum poluarea apei şi a aerului, gestionarea reziduurilor şi produselor chimice, biotehnologia, protectia împotriva radiaţiilor şi conservarea naturii. Statele Membre trebuie să se asigure ca o evaluare a impactului asupra mediului înconjurator a fost efectuată înainte de a aproba dezvoltarea anumitor proiecte din sectorul public sau privat.


A. Baza legală a politicii de mediu

Aparută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalul dat de Clubul de la Roma, privind diminuarea resurselor naturale şi a deteriorării calităţii apei, aerului şi solului. Crearea politicii comunitare de mediu s-a realizat doi ani mai târziu (1972), dezvoltându-se ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanţa sa este datorată faptului că politica de mediu a devenit politica orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerate obligatorii pentru celelalte politici comunitare.

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 - 176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95.
Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu şi contine scopul acestei politici (asigurarea unui înalt nivel de proteţie a mediului ţinând cont de diversitatea situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii.) În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileste modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite statelor membre (SM) adoptarea unor standarde mai stricte.
Articolul 95 (o completarea a art. 176) are în vedere armonizarea legislaţiei referitoare la sănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în Statele Membre (o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naţionale în scopul unei mai bune protejări a mediului).
Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică orizontală a Uniunii Europene şi subliniază astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea politicilor europene sectoriale.
Acestor articole li se adaugă peste 200 de directive, regulamente şi decizii adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul protecţiei mediului. Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementari ce au în vedere transparenţa şi circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia mediului. Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială se refera la sectoarele care fac obiectul politicii de mediu (gestiunea deşeurilor, poluarea fonică, calitatea apei, calitatea aerului, schimbări climatice, controlul poluării industriale, protecţia naturii, protectia solului, substanţe chimice, organisme modificate genetic si protecţia civilă – care se regăsesc în planurile de acţiune şi în strategiile elaborate).
B. Actorii instituţionali ai politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un numar de actori instituţionali implicati în pregătirea, definirea şi implementarea sa, şi care se află în permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, organizaţii patronale şi profesionale, organizaţii neguvernamentale şi grupuri de reflecţie (think-tankuri). Prin diversele atribuţii pe care le au, aceste instituţii contribuie la caracterul sinergic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor (atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare.)


Comisia Europeană, DG Mediu. Direcţia Generală (DG) Mediu din cadrul Comisiei Europene a fost creată în anul 1981 şi este direct responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia noi acte normative în domeniu şi de a se asigura că măsurile adoptate vor fi implementate de SM.
Consiliul Ministrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene (CUE) şi se reuneşte formal de patru ori pe an şi informal de 2 ori pe an (câte 2 consilii formale, şi câte un consiliu informal pe perioada unei Preşedenţii), în scopul coordonării politicilor de mediu ale SM. Deciziile Consiliului se adoptă cu majoritate calificată în co-decizie cu Parlamentul European.
Lucrările Consiliului Ministrilor Mediului sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi ai statelor membre de pe lângă UE (COREPER).
COREPER, acronimul francez sub care este cunoscut Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, include două organisme şi anume:

  • Coreper I, format din ambasadorii adjuncţi ai reprezentanţelor permanente ale Statelor Membre de pe lângă UE şi se axează pe probleme de mediu, competitivitate, agricultură, pescuit, cultură, tineret, transport, energie, sănătate şi probleme sociale;

  • Coreper II, format din ambasadorii reprezentanţelor permanente ale Statelor Membre de pe lângă UE şi se axează pe probleme de politică externă, probleme financiare şi de protecţie civilă.

COREPER este responsabil cu asistarea Consiliului Uniunii Europene în rezolvarea unor propuneri sau proiecte de instrumente înaintate de Comisie, în stadiul care implică negocieri preliminare. COREPER ocupă o poziţie centrală în procesul de luare a deciziilor în Comunitate, fiind în acelaşi timp un forum pentru dialog (între reprezentanţii permanenţi şi între aceştia şi autorităţile din ţara de origine), dar şi un organism de exercitare a controlului politic (prin faptul că trasează linii directoare şi supervizează activitatea grupurilor de experţi).


COREPER este format din reprezentanţii statelor membre, fiind un organ permanent, de natură diplomatică, care pregăteşte şedinţele Consiliului, propunerile de decizii precum şi propunerile de compromis.
În cadrul Consiliului funcţionează două grupuri de lucru pentru problematica de mediu: grupul de lucru mediu - J1 şi grupul de lucru privind aspectele internaţionale legate de mediu – J2, grupuri care pregătesc lucrările COREPER 1. În cadrul acestor Grupuri de lucru sunt analizate din pucnt de vedere tehnic proiectele de acte normative.
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, pe o perioadă de 6 luni de fiecare stat membru. În timpul unei preşedinţii toate reuniunile consiliilor, COREPER, grupurilor de lucru, precum şi toate organele interguvernamentale sunt prezidate de acelaşi stat.
Parlamentul European – Comitetul de mediu, sănătate publică şi siguranţa alimentelor. Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973 Parlamentul a înfiinţat un Comitet de mediu. Propunerea de act normativ este înaintată comitetului de mediu care elaborează un raport conţinând o schiţă de opinie. Schiţa de opinie este dezbătută în plenul Parlamentului. Versiunea finală se comunică Consiliului şi Comisiei.
Comitetul economic şi social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează generalitatea politicii de mediu. Acest Comitet a fost creat prin Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene din 1957 cu scopul de a reprezenta interesele diverselor grupuri economice şi sociale. Este format din 222 de membri, împarţiţi în trei grupe: patroni, lucrători şi reprezentanţi ai unor domenii de activitate (fermieri, meseriaşi, profesiuni liberale, reprezentanţi ai consumatorilor, comunitatea ştiinţifică şi academică, cooperative, familii, mişcări ecologiste etc.). Membrii sunt numiţi pentru o perioada de patru ani, pe baza unei decizii adoptate în unanimitate de către Consiliu.
Comitetul Economic şi Social are trei misiuni fundamentale:

  • să ofere consultanţă celor trei mari instituţii (Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia);

  • să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii civile la iniţiativa europeană şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată cetăţenilor săi;

  • să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările ne-membre (sau grupuri de ţări), în scopul de a promova dialogul organizat cu reprezentanţii acestora şi constituirea unor organisme similare în zonele vizate: Europa Centrală şi de Est, Turcia, ţările EUROMED1, ACP2, şi MERCOSUR3, etc. ("dezvoltare instituţională").

Acest Comitet este consultat înainte de adoptarea unui mare număr de documente, şi poate să emită o serie de avize din proprie iniţiativă. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Comitetul Economic şi Social trebuie consultat cu privire la o gama mai largă de probleme (noua politică a locurilor de muncă, probleme sociale, sănătate publică) şi poate fi de asemenea, consultat şi de către Parlamentul European.


Comitetul regiunilor a fost instituit prin Tratatul de la Maastricht din 1992, iar acum este compus din 344 membri şi un număr egal de supleanţi. Toţi sunt numiţi pe o perioadă de patru ani de către Consiliu, pe baza unei propuneri din partea Statelor Membre. Fiecare stat îşi alege membrii conform propriei proceduri, dar delegaţiile reflectă echilibrul general de pe plan politic, geografic şi regional/local din cadrul Statului Membru. Membrii Comitetului Regiunilor sunt reprezentanţi aleşi sau actori-cheie din cadrul autorităţilor locale sau regionale din regiunea lor de origine. Acest Comitet are, de asemenea, rol consultativ şi asigura implicarea autorităţilor regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea spaţială şi de problemele referitoare la politica urbană şi energie.
Comitetul Regiunilor a fost instituit pentru a se ocupa de două mari probleme:

  1. Aproximativ două treimi din legislaţia comunitară este implementată la nivel local sau regional, de aceea era logic ca reprezentanţii autorităţilor locale şi regionale să aibă cuvântul lor de spus în cadrul procesului de elaborare de noi legi comunitare.

  2. Există în acea perioadă temerea că cetăţenii ar putea fi excluşi de la construirea Uniunii. Implicarea nivelului administraţiei cea mai apropiată de oameni, a fost unul dintre modurile de a depăsi această îndepartare.

Tratatele obligă Comisia şi Consiliul să consulte Comitetul Regiunilor în cazul oricărei propuneri dintr-un domeniu care are repercursiuni pe plan local sau regional.

Dincolo de domeniile menţionate, Comisia, Consiliul şi Parlamentul European au opţiunea de a consulta Comitetul Regiunilor pe marginea unor propuneri pe care le consideră că au un impact important la nivel local şi regional. Comitetul Regiunilor poate de asemenea, formula opinii din proprie iniţiativă, care îi permit să introducă anumite subiecte pe agenda UE.

Deciziile actorilor instituţionali implicati în politica de protecţie a mediului se iau în conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:



  • ca regula generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin cooperarea cu Parlamentul European (PE);

  • pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în co-decizie cu PE;

  • decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor de apă, precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.


Comitetele de experţi şi Grupurile de lucru

Comitetele sunt implicate în toate etapele procesului legislativ şi au ca sarcină acordarea de asistenţa instituţiilor comunitare. Comisia Europeană se consultă în mod regulat cu comitetele de experţi înainte de a elabora o nouă propunere legislativă. Aceste comitete, formate din reprezentanţi ai mediilor implicate, experţi din sectorul privat sau guvernamentali, permit Comisiei Europene să ramână deschisă preocupărilor celor vizaţi de legislaţia respectivă.

În Parlamentul European, diferite comitete permanente organizează munca membrilor Parlamentului European.
Consiliul UE este asistat de comitete şi grupuri de lucru, care pregătesc deciziile. Existenţa anumitor comitete este prevazută de tratate (de exemplu, Articolul 36 - Comitetul pentru justiţie şi afaceri interne), iar altele sunt comitete ad-hoc, precum Comitetul pentru probleme culturale, care evaluează propunerile cu privire la cooperarea culturală, pregateşte dezbaterile Consiliului şi urmăreste acţiunile întreprinse ulterior. Aceste comitete sunt formate din reprezentanţi ai statelor membre plus un membru al Comisiei. În paralel, diferite grupuri de lucru desfăşoară lucrările pregătitoare pentru Coreper. În timp ce unele sunt constituite pe o bază temporară pentru a rezolva o anumită problemă, există grupuri care se ocupă de un anumit sector şi se întâlnesc periodic.
Textele legislative adoptate includ principii generale care trebuie respectate. Uneori sunt necesare măsuri mai precise, de transpunere în practică a principiilor. În acest caz, textul prevede instituirea unui comitet în cadrul Comisiei, având drept scop adoptarea deciziilor potrivite. Aceste comitete sunt formate din experţi numiti de către statele membre şi sunt conduse de către Comisie, iar funcţionarea lor respectă regulile stabilite de Consiliu printr-o decizie cunoscută ca Decizia cu privire la comitologie.
În acest sens există circa 300 de comitete, în domeniile industriei, politicii sociale, agriculturii, mediului (circa 35 de comitete), pieţei interne, cercetării şi dezvoltării, protecţiei consumatorului şi securitătii alimentare.
C. Obiectivele şi principiile politicii de mediu a UE
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de Articolul 174 al Tratatului CE şi reprezintă:


  • conservarea, protecţia şi îmbunatăţirea calitătii mediului;

  • protecţia sănătaţii umane;

  • utilizarea raţională a resurselor naturale;

  • promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea rezolvării problemelor de mediu la nivel regional.

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unor serii de măsuri minime de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, în anii ’90 parcurgând un proces care s-a axat pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea stabilirii responsabilităţii pentru daunele aduse mediului. Această evoluţie conduce la delimitarea principiilor de acţiune: principiul «Poluatorul plăteste», prevenirii, precauţiei în luarea deciziilor, asigurării unui nivel ridicat de protecţie a mediului, integrării cerinţelor de protecţie a mediului în definirea şi implementarea altor politici comunitare şi al proximităţii.

Instrumentele utilizate sunt dispozitii legislative, în special directive fixând norme de calitate de mediu (niveluri de poluare); norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, de conceptie, de exploatare); norme aplicabile produselor (limite de concentraţie sau de emisie pentru un produs dat); programe de acţiune în favoarea protectiei mediului; programe de ajutor financiar.

3. Mecanismele politicilor de mediu
A. Tipuri de mecanisme pentru managementul mediului

Pentru a avea funcţionalitate, activităţile de management de mediu necesită îndrumare, control şi mecanisme pentru implementare sau aplicare, adică totalitatea următoarelor instrumente de comandă şi control:



  • documente de politică în domeniul mediului, întocmite de guvern sau de agenţii/instituţii guvernamentale, care să furnizeze cadrul necesar pentru acţiuni sau măsuri ulterioare, să informeze cetăţenii cu privire la obiectivele urmărite şi termenele preconizate;

  • un cadru legislativ, care să stabilească responsabilităţile şi obligaţiile structurilor administrative, economice şi ale cetăţenilor pentru protecţia mediului. Legislaţia din domeniul mediului este întocmită de multe ori structurat şi cuprinde legi cardru care impun principii şi reguli pentru întocmirea procedurilor şi standardelor care să contribuie la îndeplinirea respectivelor principii;

  • standardele încorporate în legi sunt stabilite în baza unor practici anterioare, a îndrumărilor ştiinţifice şi din ce în ce mai mult în baza unor criterii recomandate la nivel internaţional de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, a standardelor pentru aer şi apă recomandate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau în baza directivelor executive ale Convenţiilor ONU, Băncii Mondiale şi ale acquisului Uniunii Europene;

  • permisele sau autorizaţiile de funcţionare, stabilesc standardele cărora trebuie să li se conformeze activităţile economice. Ele constituie de obicei responsabilităţi locale, dar în situaţii mai complexe sau în cazurile unor proiecte strategice pot constitui responsabilităţi regionale sau naţionale.

  • un sistem de inspecţie, în cadrul căruia inspectori abilitaţi verifică şi impun condiţiile pervăzute în autorizaţiile de funcţionare. Sistemele de inspecţie sunt de obicei administrate la nivel naţional, pentru a asigura uniformitatea aplicării la nivelul întregii ţări, dar sunt în general implementate la nivel regional sau local.

  • laboratoare acreditate, care să testeze eşantioanele prelevate în activităţile de verificare a condiţiilor de conformare cu condiţiile de autorizare. Acreditarea laboratoarelor este necesară pentru a asigura furnizarea unor rezultate şi informaţii de încredere care să le permită inspectorilor şi a altor persoane abilitate cu aplicarea prevederilor legale:

- să urmărească situaţiile de încălcare, prin procedeele judiciare sau administrative care se aplică sau din contră, să conteste impunerea abuzivă a unor obligaţii;

- să monitorizeze activităţile de autorizare şi aplicare a acestora;

- să raporteze cu privire la procesele de autorizare, pentru a furniza informaţii necesare modificării politicii (dacă este cazul) şi pentru a evidenţia pe bază de documente gradul real de conformare şi a stabili necesităţile de îmbunătăţire a conformării.

În vederea îmbunătăţirii rezultatelor urmărite prin aplicarea instrumentelor de comandă şi control, guvernele pot adopta şi alte măsuri complementare, cum sunt instrumentele economice. De asemenea, participarea publică este foarte importantă pentru facilitarea acceptării măsurilor impuse. Mai nou, agenţii economici caută să-şi elaboreze şi să-şi întocmească propriile strategii şi proceduri, ca măsuri complementare pentru îndeplinirea cerinţelor impuse prin sistemul de reglementări.



B. Mecanisme de suport financiar

Principalele instrumente de sprijin financiar comunitar în aplicarea PEM în statele membre sunt:



a) Programul LIFE4 – Instrumentul Financiar Comunitar pentru Mediu

Programul LIFE a fost creat în 1992, este folosit exclusiv în aplicarea PEM şi include trei arii tematice: mediu, natură şi ţări terţe.

Obiectivele generale ale programului sunt:

- definirea şi promovarea unor modele de producţie şi de consum în conformitate cu principiile dezvoltării durabile;

- promovarea exemplelor de bună practică;

- susţinerea proiectelor pilot, a informării orizontale, a educaţiei şi formării profesionale;

- dezvoltarea şi ameliorarea competenţelor structurilor administrative;

- susţinerea integrării mediului în alte politici şi asigurarea coordonării diverselor instrumente şi proceduri cu impact asupra protecţiei mediului.

Componenta Mediu finanţează în proporţie de 30-50% proiecte ce promovează metode şi tehnici inovatoare şi care pot contribui la reducerea impactului negativ asupra mediului; componenta Natură contribuie cu 50-70% la finanţarea proiectelor de conservare şi ameliorare a biodiversităţii, inclusiv prin sprijinirea reţelei Natura 2000, iar componenta Ţări Terţe finanţează cu maxim 70% programe pentru crearea structurilor administrative şi aplicarea de politici de mediu în ţări din Zona Mediteraneană şi zona Mării Baltice.

Perspectivele financiare 2007/2013 [COM(2004)101], întăresc dimensiunea de mediu a finanţării comunitare specifice; obiectivele de mediu vor fi integrate în domeniile prioritare şi vor fi finanţate, în principal, prin ariile tematice „Creştere durabilă”, „Management durabil şi protecţia resurselor naturale” şi „Uniunea Europeană ca partener global”. În acest scop, Comisia a propus un nou program LIFE+ „Instrumentul financiar pentru mediu: promovarea unei Uniuni Europene durabile”, cu rolul de a contribui la dezvoltarea, aplicarea, monitorizarea, evaluarea şi comunicarea în politica şi în dreptul comunitar de mediu. Programul va susţine în special aplicarea PAM6 prin finanţarea activităţilor care vor confirma valoare adăugată comunitară şi vor genera efecte de multiplicare, urmărind două axe prioritare: „Implementare şi guvernanţă

ecologică” şi „Informare şi comunicare”.
b) Sistemul Fondurilor Structurale

Sistemul fondurilor structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă- secţiunea Orientare) reprezintă în prezent aproximativ 35% din bugetul comunitar, cu tendinţă de creştere). După 1992, fondurile sunt tot mai mult corelate cu obiectivele politicii de mediu, atât prin finanţarea unor programe specifice, cât şi prin integrarea considerentelor de mediu în implementarea diferitelor proiecte. Sistemul finanţează acţiuni extrem de diverse, de la proiecte de anvergură (spre exemplu, de ameliorare a calităţii mediului, dezvoltarea infrastructurii), până la proiecte de finanţare a Organizaţiilor Non – Guvernamentale sau a IMM. În prezent, 16,5% din FEDER şi 50% din Fondul de Coeziune finanţează direct programe de mediu. În plus, contribuţia fondurilor structurale la protecţia mediului trebuie evaluată şi prin impactul indirect pe care îl produce, prin ameliorarea condiţiilor economice şi sociale în regiunile relativ slab dezvoltate. Pe viitor se anticipează o întărire a condiţionalităţii de mediu în utilizarea fondurilor structurale, prin aplicarea principiului integrării.


c) Fondul de Coeziune (FC)

Prin FC, Comunitatea acordă sprijin financiar statelor membre cu PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară pentru proiecte în domeniul mediului şi al reţelelor de transport.


d) Sistemul de credite al Băncii Europene de Investiţii (BEI)

Protecţia mediului constituie un important criteriu de selecţie a proiectelor finanţate de către BEI, începând cu 19835. În anii ’90, BEI a acordat credite de milioane de Euros pentru proiecte în domeniul tratării apelor, gestiunii deşeurilor, conservării urbane şi reducerii poluării. Pentru proiecte de mediu, împrumuturile pe termen lung pot să acopere până la 50% din costul investiţiei. Priorităţile în finanţarea BEI sunt: ameliorarea calităţii apei şi aerului, mediul urban (în special, reţelele de transport), protecţia sănătăţii, economisirea energiei şi surse alternative de energie, gestionarea deşeurilor.


e) Programul „NATURA 2000”

Fără a dispune în prezent de un fond propriu, Reţeaua NATURA 2000 are totuşi un rol catalizator în finanţarea biodiversităţii în spaţiul intra-comunitar. Reţeaua include în prezent peste 18.000 de zone protejate, cu valoare ecologică ridicată, acoperind aproximativ 17% din suprafaţa EU15. Finanţarea este asigurată prin LIFE Natură, prin fondurile structurale şi prin Fondul de coeziune, dar se estimează crearea unui instrument financiar propriu.


f) Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul mediului

Programul reprezintă un instrument financiar de promovare a iniţiativelor societăţii civile în aplicarea politicii europene de mediu. Comunitatea finanţează în proporţie de 70% (80% pentru statele candidate) proiecte axate în principal pe priorităţile PAM6.



CONCLUZII

Protecţia mediului reprezintă astăzi în Uniunea Europeană o politică orizontală, cu rol de principiu în elaborarea şi aplicarea tuturor politicilor Comunităţii şi statelor membre. Abordarea integrată ţine de evoluţiile la nivelul strategiilor generale de integrare din ultimul deceniu al secolului trecut care s-au

adaptat treptat modelului dezvoltării durabile. Tratatul de la Maastricht ridică protecţia mediului la „rangul” de politică comunitară, iar Tratatul de la Amsterdam include principiul dezvoltării durabile ca unul dintre obiectivele comunitare şi stabileşte aplicarea principiului integrării mediului în politicile sectoriale.

În cei peste 30 de ani de acţiune comunitară în domeniul protecţiei mediului, Comisia apreciază că principalele rezultate obţinute sunt: diminuarea reziduurilor industriale, limitarea sau interzicerea utilizării unor substanţe toxice, cu riscuri ridicate pentru mediu şi sănătate, diminuarea acidificării apelor, ameliorarea gestionării deşeurilor, ameliorarea calităţii apelor, aerului şi solului. Pentru ameliorarea impactului PEM, anii următori vor acorda prioritate acelor strategii şi instrumente care vor promova o mai bună corelare între obiectivele de mediu şi cele ale pieţei libere (în special prin modificarea comportamentelor de producţie şi de consum) şi se va urmări o integrare mai eficace şi mai coerentă a

mediului în politicile sectoriale. În plus, una dintre marile provocări o va constitui şi aplicarea politicii de mediu în noile ţări membre.

BIBLIOGRAFIE

Agenţia Europeană de Mediu (2004), Stratégie de l’AEE 2004-2008, URL , http://org.eea.eu.int/documents/startegy-docs/startegy_web-fr.pdf



Comisia Comunităţilor Europene (2001), Communication de la Commission au Conseil, au Parlement européen, au Comité économique et social et au Comité des régions sur le sixième programme communautaire d'action pour l’environnemen „Environnement 2010: notre avenir, notre choix” – Sixième programme d'action pour l'environnement/, URL http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/l28027.htm
Comisia Comunităţilor Europene (2002a), Opter pour un avenir plus vert. L’Union européenne et l’environnement, Direction générale de la presse et de la communication Publications B-1049, Bruxelles
Comisia Comunităţilor Europene, (2004), Document de travail de la Commission « Intégration des considérations environnementales dans les autres politiques – bilan du Processus de Cardiff. Towards sustainability. A european community programme of policy and action in relation to the environment and sustainable development, URL http://europa.eu.int/comm/environment/env-act5/5eap.pdf
Comisia Comunităţilor Europene, (2006), Communication de la Commission au Conseil et au Parlement Européen »Examen de la politique environnementale 2005 », http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/l28172.htm
Consiliul european, (1998), Decizia nr. 2179/98/ce du Parlement Européen et du Conseil, concernant le réexamen du programme communautaire de politique et d'action en matière d'environnement et de développement durable «Vers un développement soustenable», URL http://europa.eu.int/comm/environment/env-act5/dec_fr.pdf
Delegaţia Comisiei Europene în România, (2005), Sector Fiche. Agriculture, URL http://www.infoeuropa.ro/docs/Sector_fiche- Agriculture.pdf
Institutul European din România, (2000), Seria Micromonografii – Politici Europene.

Politica de mediu, URL http://www.ier.ro/
Ministerul Integrării Europene, (2004), Capitole de negocieri, URL http://www.mie.ro/Negocieri/Romana/Fise_capitole_%20inchise_%202004.pdf


1 Parteneriatul Euro-Mediteraneean – alcătuit din 37 de state membre (27 de state membre ale UE şi 10 state Mediteraneene (Algeria, Egipt, Israel, Iordan, Liban, Maroc, Palestina, Siria, Tunisia, Tunisia şi Turcia)

2 Grup de 70 de ţări membre din zona Africa – Caraibe - Pacific

3 Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay

4 În engleză, Community Financial Instrument for the Environment

5 În 1983, a fost adoptată declaraţia privind Politicile de Mediu şi Procedurile de Corelare cu Dezvoltarea Economică.



База данных защищена авторским правом ©shkola.of.by 2016
звярнуцца да адміністрацыі

    Галоўная старонка