Etapele (vârstele) latinei Latina arhaică




Дата канвертавання27.04.2016
Памер27.93 Kb.

Anul III


Etapele (vârstele) latinei
1. Latina arhaică (de la origini şi până la sfârşitul sec. al II-lea î.e.n.). Sursele scrise ale epocii sunt inscripţiile, fragmente de cântece rituale, legi, acte oficiale, primele încercări de poezie (Livius Andronicus şi Naevius) din prima jumătate a sec. al III-lea î.e.n.

Cea mai veche inscripţie este cea de pe fibula de la Preneste, care datează din jurul anului 600: MANIOS MED FHEFHAKED NUMASIOI (clasic MANIUS ME FECIT NUMERIO „Manius m-a făcut pentru Numerius“).


2. Latina preclasică (de la sfârşitul sec. al II-lea î.e.n. până la mijlocul sec. I î.e.n.). Este momentul în care limba literară se constituie şi se unifică. Reprezentanţii epocii sunt Ennius (239-169), primul mare poet; Plant (251?-184), autorul comediilor celebre reprezentate până în zilele noastre; Terenţiu (190-159), Cato (234-149), orator şi autor al unui tratat de agricultură, prima operă latină în proză, păstrată, Varro, filosof şi filolog, şi doi mari poeţi: Lucreţiu, poet filosof (De rerum natura) şi Catul, poet liric (87-54).
3. Latina clasică sau „epoca de aur“ a latinismului (de la mijlocul sec. I î.e.n. până la moartea lui Augustus – 14 e.n.). Este epoca lui Cicero, retor şi filosof, care „cizelează“ latina clasică, a istoricilor Cezar (100-44 î.e.n.), Salustius (86-35 î.e.n.) şi Titus Livius (59 î.e.n.-17 e.n.), a marilor poeţi Vergilius, Horatius, Tibul, Propertius, Ovidius (43 î.e.n.-17 e.n.).

4. Latina postclasică sau „epoca de argint“ a latinităţii (de la moartea lui Augustus până la anul 200 e.n.) se caracterizează prin împrumuturi de elemente populare şi arhaice; în primul rând este reprezentată de un mare istoric ca Tacitus, de un mare filosof ca Seneca, un enciclopedist ca Plinius cel Bătrân.

În această epocă scriu Petronius romanul său Satyricon şi retorul Apuleius povestea măgarului de aur.

În poezie predomină satira (Juvenal şi Martial), iar oratorul şi teoreticianul Quintilian încearcă să readucă elocinţa la puritatea ei clasică.
5. Latina târzie (de la anul 200 e.n. până la primele texte romanice). În această perioadă de decădere a latinităţii, unii autori încearcă o întoarcere la modele clasice (ca Lactantius la începutul sec. al IV-lea sau filosoful Boetius la începutul sec. al VI-lea).

Importanţi în această epocă sunt scriitorii creştini care, preocupaţi să fie înţeleşi pentru a face propagandă noii religii, scriau voit într-o limbă populară: Tertulian, Augustin (354-430 e.n.), Hieronim (340-420 e.n.) – care a redactat Vulgata, traducerea oficială a bibliei.

Din sec. al VI-lea şi până la reforma carolingiană (sec. al VIII-lea) nivelul literar şi gramatical este într-o continuă şi vertiginoasă scădere. Conciliul de la Tours (813) confirmă existenţa unei rustica romana lingua.

Câţiva ani mai târziu (842) apare primul text romanic: Serments de Strasbourg).



Izvoarele latinei populare

Latina populară este un aspect al latinei, aspectul dinamic, nenormat, viu, limba claselor mijlocii (neguţători, funcţionari, militari etc.) şi chiar a celor suspuse în condiţii neoficiale.

Nu există texte scrise exclusiv în latina populară, ci numai texte cu mai multe sau mai puţine vulgarisme. În general, numărul acestora este invers proporţional cu nivelul de cultură al autorului.

Cele mai importante scrieri considerate ca izvoare pentru cunoaşterea latinei populare sunt:


* Scrierile normative şi explicative

Gramaticii latini se străduiau să corecteze greşelile făcute de vorbitorii mai puţin instruiţi, dând anumite precepte pentru pronunţarea şi folosirea corectă a limbii latine, în timp ce, mai ales în perioada mai târzie a limbii, glosatorii explicau prin forme uzuale unele cuvinte clasice care nu mai erau înţelese de cei mai mulţi vorbitori.

Foarte numeroşi, gramaticii latini au lăsat lucrări de valoare inegală, a căror utilizare trebuie făcută cu rezervă. În general este vorba de purişti care luptă împotriva barbarismelor, a greşelilor în pronunţare sau flexiune.

Seria acestor gramatici începe cu Attapius Claudius (300 î.e.n.) şi se termină cu Virgilius Maro din Toulouse (sec. al VII-lea) şi cu Paulus Diaconus (740-801 e.n.).

Glosarele, care interesează foarte mult pe romanişti, sunt vocabulare rudimentare, în general unilingve, care traduc termenii mai puţin cunoscuţi sau expresiile ieşite din uzul epocii numite lémmata sau glossae prin termeni şi expresii considerate curente (numite interpretamente).

De o importanţă deosebită este Appendix Probi, un fel de îndreptar lexical găsit în acelaşi manuscris cu cel al tratatului de gramatică Instituta artium al lui Valerius Probus. Se presupune că adaosul la lucrare ar fi fost elaborat în sec. al III-lea la Roma sau Cartagina. Autorul, necunoscut, ar fi fost un gramatic ce ar fi făcut o listă pentru elevii săi. Este vorba de o listă de 227 de cuvinte populare însoţite de corespondentele lor clasice, ordonate după principiul „aşa este corect şi nu aşa“.

Pentru romanişti prezintă interes tocmai formele „greşite“, care ilustrează principalele tendinţe manifestate în fonetica, morfologia şi lexicul latinei populare şi târzii. Cele mai multe din aşa-zisele greşeli din Appendix Probi reprezintă de fapt forme protoromane:

VETULUS non VECLUS; PECTEN non PECTINIS; STABULUM non STABLUM; PERSICA non PESSICA; SOCRUS non SOCRA; RIVUS non RIUS; TRISTIS non TRISTUS etc.


Gloselede la Reichenau (după numele mănăstirii din Elveţia, unde au fost descoperite), datează de la sfârşitul sec. al VIII-lea sau începutul sec. al XIX-lea). Ele cuprind două părţi: în prima parte se explică prin termeni sau perifraze cuvinte din Biblie, iar partea a doua este un glosar alfabetic.

Manuscrisul a fost redactat probabil în nordul Franţei. Multe forme care apar în glosele de la Reichenau sunt continuate în limbile romanice; unele cuvinte sunt specifice zonei galoromanice.

Redactate la circa patru secole după versiunea Vulgata dată de Hieronim Bibliei, Glosele de la Reichenau oferă o imagine interesantă a dinamicii vocabularului latinei populare. Se poate observa concurenţa dintre termeni şi victoria celui continuat astăzi de limbile galo-romanice: pulcra : bella; arenam : sabulonem; lamento : ploro; caseum : formaticum; is : ille.
Glosele de la Kassel conţin 245 de cuvinte şi expresii latine cu forme foarte asemănătoare celor romanice glosate cu termeni germanici (bavarezi).

Cuvintele sunt în ordine semantică (părţi ale corpului, animale domestice, îmbrăcăminte); mai apar şi fraze, necesare să servească la un prim contact lingvistic într-o ţară străină:



rudimeoparba – skir minan part

homo iste : deser man

romani : walha

Acest „vocabular turistic“ latin-germanic datează de la sfârşitul sec. al VIII-lea, începutul sec. al IX-lea şi se presupune că ar fi fost scris pe teritoriul galoromanic sau retoroman. Nu poate fi considerat un text neolatin, cum s-a propus uneori, deşi limba latină folosită are un caracter mult mai vulgar decât cea întâlnită în Glosele de la Reichenau.


* Inscripţiile (cele mai multe inscripţii latine au fost publicate în Corpus inscriptionum Latinorum I-XV, Berlin, 1862 (cu sigla CIL).

Un alt izvor important pentru cunoaşterea aspectului vulgar al latinei sunt inscripţiile, oficiale şi mai ales particulare.

Unul din avantajele inscripţiilor este posibilitatea datării şi a localizării lor. Studierea lor pemite astfel stabilirea unor particularităţi regionale ale latinei din diverse provincii ale Imperiului Roman (Gallia, Hispania, Moesia, Dacia etc.). Numeroase lucrări au fost consacrate latinei inscripţiilor din diverse regiuni. Pentru Dacia este cunoscută lucrarea lui haralambie Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960.

Intensitatea şi limitele romanizării pot fi apreciate după numărul inscripţiilor găsite pe un anumit teritoriu. Astfel, linia care delimitează zona de influenţă romană şi cea de influenţă greacă din Peninsula Balcanică a fost trasată pe baza inscripţiilor de către Ctin Jireček (al cărui nume îl poartă, de altfel).

Utilizarea inscripţiilor în stabilirea trăsăturilor latinei populare şi regionale trebuie făcută însă cu prudenţă, deoarece în multe cazuri greşelile din text se datorează exclusiv ignoranţei celui care l-a scris sau economiei de spaţoi.
* Autorii latini

Autorii latini care pot fi folosiţi ca izvor pentru cunoaşterea latinei populare sunt fie cei care, datorită subiectului pe care îl tratează, pun în mod voit în gura personajelor lor o exprimare neîngrijită, cu vulgarisme, fie cei care folosesc ei înşişi, în mod involuntar, aspectul popular al latinei.

Din prima categorie face parte Petronius, zis şi arbiter elegantium, autorul primului roman din literatură Satyricon (păstrat numai în parte) care, din motive stilistice, foloseşte exprimarea popukară în zugrăvirea lumii sclavilor şi liberţilor (în fragmentul numit Cena Trimalchionis).

Plaut (Titus Maccius Plautus) (cca 251 î.e.n.-184 î.e.n.), autor a aproximativ o sută de comedii din care ni s-au transmis doar 21, foloseşte o limbă cu caracter pronunţat popular, deoarece a scris într-o perioadă când încă nu se fixaseră toate normele riguroase ale limbii literare şi mai ales pentru că, opera sa fiind destinată marelui public de pe stradă, eroii principali erau oameni de rând şi se exprimau ca şi aceştia.



* Scrierile tehnice

Tratatele tehnice sunt, în general, lucrări fără pretenţii literare, scrise în legătură cu practicarea diverselor meserii.

Astfel, M. Vitruvius Pollio scrie, în timpul lui Augustus, un tratat de arhitectură (De arhitectura) scuzându-se de la început pentru eventualele greşeli.

Un prim tratat de agricultură, De agricultura a rămas de la Cato cel Bătrân.

În sec. I e.n. apare şi tratatul de agricultură al lui Columella, având titlul De re rustica.

Şi în scrierile topometrilor latini Agrimensores se întâlnesc numeroase elemente de limbă vorbită.

Apicius, un cunoscut gurmand de pe vremea împăratului Tiberiu, ar fi autorul unor cărţi de bucate, De re coquinaria, în 10 părţi, ce ni s-a transmis într-o versiune adăugită şi completată de un anonim din sec. al IV-lea.

Chiro a fost un medic veterinar grec, a cărui carte, împreună cu altele, stă la baza tratatului de medicină veterinară Mulomedicina Chironis (mijlocul sec. al IV-lea). Autorul compilaţiei este necunoscut. Limba folosită este foarte neîngrijită şi cu multe grecisme.

Palladius (Rutilius Taurus Aemilianus), mare bogătaş care a trăit în Italia sau Gallia pe la începutul sec. al V-lea e.n. a scris aproximativ 15 cărţi, dintre care 13 sunt grupate sub numele de Opus Agriculturae.

Antymus a compus De observatione ciborum, un mic tratat dietetic pentru regele franc Teodoric (511-534). Din punct de vedere al limbii, această operă prezintă o mare importanţă pentru trecerea de la latină la limbile romanice.

Scrierile istorice şi cronicile târzii (sec. al V-lea – al VI-lea) sunt de obicei redactate într-o latină amestecată, cu forme populare şi reminescenţe clasice.

O astfel de operă este Historia Augusta, o culegere de biografii ale împăraţilor romani, de la Hadrian la Diocleţian, scrisă în jurul anului 400 e.n. de un autor necunoscut, dar care se ascunde în spatele a şase nume fictive.



Historia Francorum (în 10 cărţi) este opera cea mai importantă a lui Gregorius, episcop de Tours (sec. al VI-lea). Istoria goţilor (Gotica) sic ! şi universală (Romana) ale lui Iordanes, probabil got originar din Dobrogea, din sec. al VI-lea (551 e.n.) prezintă forme şi construcţii populare, specifice latinei vorbite în Moesia inferioară.
* Legi, diplome şi documente de cancelarie

Limba acestor scrieri, foarte eteroclită, cu multe elemente populare, dar şi culte, cu arhaisme şi barbarisme este, de asemenea, o sursă a cunoaşterii latinei populare târzii.

Astfel, în Gallia se găsesc documentele merovingiene, în Italia documente de la regii longobarzi (sec. al VI-lea – al VII-lea), iar în Spania acte de la regatul vizigot (sec. al VI-lea – al VII-lea).

Lex Salica, o culegere de legi a francilor salici, este unul din cele mai vechi izvoare ale dreptului germanic.

Importante mai sunt şi culegerile de legi târzii cunoscute sub numele de Lex Ribuaria şi Lex Alamanorum.


* Scriitorii creştini şi literatura hagiografică

În primele secole ale erei noastre începe o bogată literatură creştină. Este vorba în primul rând despre traducerea şi stabilirea versiunii Bibliei în latină, apoi, de literatura de propagandă, şi, în sfârşit, de scrieri cu caracter hagiografic.



Itala sau Vetus Latina – sub acest nume sunt cunoscute numeroasele traduceri latineşti ale Bibliei din sec. al III-lea e.n. Un grup de manuscrise ale Italei, scrise pe teritoriul african (cu multe trăsături populare) poartă numele de Afra. Limba acestor prime traduceri ale Bibliei are multe expresii şi construcţii specifice limbii populare, împreună cu împrumuturi greceşti sau semite calchiate.

În sec. al IV-lea activează Preafericitul Hieronim, însărcinat de papa Damasus cu revizuirea versiunilor Italei şi cu unificarea traducerilor. A făcut revizia numai pentru Noul Testament şi pentru Psalmi. Mai târziu a tradus direct din ebraică Vechiul Testament. Forma devenită oficială pe care a dat-o Hieronim traducerii Bibliei poartă numele de Vulgata.

În sec. al IV-lea şi începutul sec. al V-lea activează şi Augustin, unul din părinţii bisericii, născut în Africa şi devenit profesor de retorică la Roma şi Milano, convertit la creştinism în 387. Operele sale cu caracter religios sunt Confessiones şi De Civitate Dei. Predicile sale (Sermones) sunt scrise într-o limbă accesibilă, cu trăsături ale limbii populare. De la Sf. Augustin a rămas o importantă informaţie privind pierderea cantităţii vocalelor latinei din Africa.

Printre descrierile de călătorie la locurile sfinte cea mai cunoscută şi importantă este Peregrinatio Egeriae ad loca sancta, descrierea unui pelerinaj făcut de o călugăriţă, probabil o stareţă (Egeria, Eteria sau Silvia) la locurile sfinte. Textul abundă în diferite construcţii populare care arată „naşterea“ articolului hotărât şi a unor forme compuse de perfect.


* Limbile romanice constituie cea mai importantă sursă de cunoaştere a latinei populare. Prin reconstrucţia unor forme latine populare pe baza realităţii romanice se poate observa felul în care s-a comportat limba latină în perioada târzie, ce variante au circulat etc.





База данных защищена авторским правом ©shkola.of.by 2016
звярнуцца да адміністрацыі

    Галоўная старонка